Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.
– Mă gândesc la situația în care o operă literară are mare succes și determină apariția a numeroși imitatori. Invazia de texte asemănătoare produce până la urmă în rândurile publicului o senzație de saturație și un fenomen de respingere. Epigonii eminescieni de la 1900 au dat lovitura de grație sensibilității romantice. Barbiștii din generația lui Nichita Stănescu – și Nichita Stănescu însuși, prin unele din poeziile sale de început – au compromis “ermetismul”. Rapsozii “situației planetare” au făcut să ni se pară că sună fals pledoariile patetice și neologistice ale lui Adrian Păunescu. Repetarea unui semnal – este o lege a activității psihice – duce la inhibarea centrului care îl receptează.
Dar nu trebuie să avem în vedere doar această sațietate. Apariția unui duplicat își exercită și altfel efectul negativ: distruge misterul creației, producând publicului impresia că oricând se poate crea o operă ca aceea care l-a impresionat întâi. Unicatul – mărturisesc că nu știu din ce cauză – se înconjoară întotdeauna de un fel de aureolă a creației demiurgice. Dar prezența unei copii desacralizează și originalul, și copia, aruncându-le pe amândouă în regimul parodiei.
– Poate pentru că face vizibil mecanismul de funcționare și actul artistic devine previzibil; omul râde de fiecare dată când cunoaște dinainte “sfârșitul”.
– Poate. Sigur este, în orice caz, că multiplicarea unei opere literare cu concursul zelos al imitatorilor – deși pare o formă sau o certificare a succesului – contravine intenției autorului de a înfrunta prin creația sa timpul.
– Nu este chiar atât de sigur. În multe cazuri, afirmația ta se verifică; dar există și situații care te contrazic. Când ai amintit de posteminescienii minori ai folosit, nu întâmplător, pentru a defini obiectul acțiunii lor de compromitere, expresia “sensibilitatea romantică” și nu ai riscat să susții că s-a compromis în vreun fel poezia lui Mihai Eminescu. Și nici nu s-a compromis. Poate că în momentul respectiv devenise ea însăși mai puțin interesantă pentru cititori, dar la scurt timp după dispariția în neantul uitării a prozeliților marelui poet, creația sa a reintrat în centrul atenției, ca o fertilă sursă de iradiere spirituală. Imitatorii n-au reușit decât să-i intensifice strălucirea, așa cum stropii de apă aruncați într-un foc puternic produc, în mod neașteptat, o intețire viforoasă a vâlvătăilor. Epigonismul constituie un bun mediu de propagare (și de amplificare) a creației. Una este să sufli într-o trompetă și alta – să fii urmat imediat de o sută de trompetiști.
Dar, cum spuneam, nu se poate stabili o regulă. Foarte multe alte cauze ridică sau coboară într-un mod greu de înțeles o operă literară, astfel încât uneori mi-o închipui ca pe un avion de hârtie purtat capricios de vânt.
– Și totuși, dincolo de orice teorie, acest avion străbate uneori veacurile. Sunt, în istorie, atâtea exemple de cetăți transformate în praf și pulbere, de imperii care păreau eterne și din care n-a mai rămas decât amintirea, de descoperiri științifice cândva grandioase, iar azi privite cu amuzament până și de copiii din primii ani de școală. Marile creații literare, în schimb, traduse sau repovestite, adnotate sau însoțite de ample studii, autentificate sau supuse tuturor contestațiilor, ajung mereu la noi și, probabil, vor ajunge și la generațiile următoare, cu o frumusețe mereu renăscută.
– Literatura, deși nu este eternă, așa cum îți place să crezi, este, într-adevăr, uimitor de rezistentă în comparație cu alte expresii ale existenței. Fiecare text mi-l închipui ca pe un mecanism cu arc: autorul întoarce arcul (mai mult sau mai puțin, după puterile sale) și îl lasă apoi să se destindă pentru a pune în mișcare, subtil, angrenajele emoției estetice. Tic-tac-ul se aude vreme îndelungată, astfel încât de la un moment dat suntem tentați să credem că nu se va mai opri nicicând; că s-a realizat un perpetuum mobile. Dar se poate, oare, realiza un perpetuum mobile?
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com