copil al pietrelor învăț să tac
magnetul tainei înapoi mă strânge
așa cum trec orbind din veac în veac
sunt pruncul repetat de-același sânge
o ce lumină se-apropie-adunând
tărâmul lor neînceput în rună
ninsori de clipe-mi flutură prin gând
închipuind statuia mea străbună
nu mai sunt singur – din ființă vin
întors în ochiul morții care plânge
și ies din ceața trupului virgin
la piept strângându-mi vorbele de sânge