Pe Jozsef Balogh, secretar al Uniunii Scriitorilor din Romania, cred ca il cunoaste oricine are o cat de mica tangenta cu lumea literara. Il stiu de multa vreme, iar biroul de la parterul sediului US din Calea Victoriei imi este foarte familiar; niciodata insa nu am realizat macar un interviu cu locatarul sau. Cand, in sfarsit, mi-a venit ideea, nu stiam ce material extraordinar va rezulta din relatarile acestui om, maghiar de origine, nascut la Bucuresti, martor al “zbenguielilor” draconice la care s-a dedat Garda de Fier si al multor altor evenimente fierbinti. “Numai cei care au ce spune ar trebui sa povesteasca”, mi-a zis la un moment dat Jozsef Balogh. (Marcela Gheorghiu)
Am amintiri placute din Bucuresti, orasul meu natal, dar si neplacute. Acestea din urma sunt legate de perioada in care Garda de Fier isi facea de cap. Eram elev la Scoala elementara maghiara calvinista de pe strada Sfintii Voievozi. Mergeam zilnic acasa pe Calea Grivitei pana la Podul Basarab si am fost martor de cateva ori la momentele in care ei marsaluiau spre Casa Verde. Din aceste impresii s-a nascut, cu ani in urma, poezia “Copil pe pod”: “copil curios cuprins/ in forfota zilei/ lipindu-ma de balustrada podului basarab/ tremuram cu gheata in spate/ trecea truimfatoare spre viesparul verde/ omida efemera/ urland cu mii de guri/ despre sufletul sau de crin/ magazinele isi coborau in pripa/ inspaimantatele pleoape-obloane/ boceau bolovanii caldaramului”.
Aceste magazine apartineau croitorilor si ceasornicarilor evrei. Intr-o zi, intorcandu-ma pe traseul obisnuit impreuna cu colegul meu de clasa Ernest Farago, dupa ce am admirat superbele “aerodinamice”, am fost inconjurati, in timp ce coboram de pe pod, de cativa barbati care ne-au palmuit. Am fost salvati de muncitorii ceferisti ce se intorceau de la depou cu cufarasele de lemn in mana. “Ce aveti cu ei? Ce v-au facut?”. Raspunsul lor durea ca si palmele primite: “De ce nu vorbesc romaneste? Mananca paine romaneasca. Traiesc in Romania, sa vorbeasca romaneste!”. Atunci nu m-am plans, dar seara, povestind parintilor cele intamplate, am izbucnit in lacrimi. Aceasta a fost prima mea intalnire cu istoria.
Peste scurt timp, au urmat altele. Dupa Dictatul de la Viena, familia noastra s-a mutat in Ardealul de Nord, la Carei, unde locuiau bunicii din partea tatalui. In primavara anului 1944, numeroasa comunitate evreiasca de acolo a fost adunata in ghetoul din inima orasului, care se afla in jurul celor doua sinagogi. Convoiul evreilor insotiti de jandarmi a fost dus la calea ferata, de unde, de pe rampele fabricii de ulei, a pornit spre Germania. Printre copiii familiilor evreiesti se numarau si colegii mei de clasa de la Liceul Piarist, Eva Fried, Kepes Tamas, Gyuri Fischer, impreuna cu surorile si fratii lor mai mari. A luat drumul spre Auschwitz si prietenul meu de joaca de pe strada Soimului, Ocsi Schwartz. Nu i-am mai vazut niciodata. Jandarmii se rasteau la femeile care plangeau adunate pe marginea strazii. “De ce-i bociti? Va sosi si randul vostru!”.
Apoi, a venit eliberarea. Armatele sovietica si romana au eliberat Careiul. Eram cuprins de un entuziasm care s-a transformat repede in tristete. In ianuarie 1945, intr-o zi, clasele noastre erau pe jumatate goale. Si noi, si profesorii ne intrebam mirati ce s-a intamplat cu colegii nostri “navetisti”, care veneau zilnic pe jos la liceu de prin satele apropiate. Sute de oameni din Urziceni, Foieni, Petresti, Camin au aparut in coloane lungi, abatuti, escortati de soldati sovietici cu mitraliere si automate. Au fost imbarcati in vagoane si dusi in Rusia sa lucreze in mine. In ziua aceea nu s-au tinut ore. Copiii svabilor au ramas acasa. Si elevii, si profesorii din Carei erau, multi dintre ei, tot de origine svabeasca. Plangeau fara lacrimi. Pedeapsa colectiva aplicata svabilor pe motiv ca multi dintre ei se inrolasera in armata germana era o nedreptate strigatoare la cer. Lectiile de istorie continuau.
Nici nu terminasem anul I la Facultatea de Filologie a Universitatii Bolyai din Cluj, unde eram student la sectia de limba si literatura maghiara, si am fost selectat sa plec ca bursier in URSS. Mi-am inceput studiile in prima capitala a Ucrainei, orasul Harkov, si le-am continuat in actuala capitala, Kiev. Colegii mei ucraineni imi citeau cu entuziasm poeziile marelui cobzar Taras Sevcenko si-mi povesteau intamplari din viata lui zbuciumata.
Taras Sevcenko a fost copil iobag, rascumparat de intelectualii rusi din Petersburg. Terminand Academia de Belle Arte, el a desfasurat o bogata activitate artistico-literara, devenind poetul indragit al poporului ucrainean, care, oficial, era considerat o minoritate, fapt oglindit si in denumirea Ucrainei: Malorosia (Rusia Mica). Si limba ucraineana devenise “malorosiiski iazik”. Sevcenko a intrat in legatura cu revolutionarii democrati si activitatea lui a starnit nemultumirea oficialitatilor. A fost arestat, condamnat si exilat ca soldat intr-o garnizoana indepartata. tarul Nicolae, cu propria mana, a adaugat pe sentinta urmatoarea fraza: “Cu cea mai stricta interzicere de a desena si a scrie”.
Fiind student in anul III, intr-o duminica am cumparat bilet pe un vapor si, pe Nipru, am pornit spre Kanev sa vizitez mormantul lui Sevcenko. Pe vas am facut cunostinta cu un barbat care avea aceeasi tinta. I-am spus cine sunt. La intrebarile mele despre el, a raspuns cu oarecare sfiala. M-a intrebat cati ani ii dau. Avea o fata chinuita, culoarea pielii ii era pamantie. “In jur de 40”, spuneam eu descumpanit. A inceput sa planga. “Am doar 25. Vin din detentie. Am fost in Siberia sase ani de zile”. “Ce fapta ai comis?”, l-am intrebat coplesit. “Am facut un cerc literar la liceu si citeam versurile lui Sevcenko. Am fost etichetati ca nationalisti periculosi…”.
Nu exagerez. In decurs de un deceniu, m-am intalnit cu imaginea istoriei despre care nu s-a vorbit in scoala si care m-a marcat profund. Desigur, au fost si alte fatete care m-au determinat sa devin intolerant fata de intoleranta.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar