Paolo Giordano s-a născut la Torino în 1982 și este doctor în fizică teoretică. În 2008 a debutat cu La solitudine dei numeri primi, care i-a adus numeroase distincții literare (premiul Strega, premiul Campiello pentru debut, premiul Alassio Centolibri, premiul Merck-Serono), fiind în același timp un succes de public (până în prezent, vânzările în Italia au depășit un milion de exemplare, iar cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi). Cel de-al doilea roman al lui Paolo Giordano, Corpul uman (Il corpo umano, 2012), gravitează în jurul unor tineri soldați dintr-o bază militară aflată în Afganistan. Izolați în mijlocul deșertului, expuși pericolelor de moarte, protagoniștii romanului se confruntă, în primul rând, cu ei înșiși.
Corpul uman va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, traducerea în limba română purtând semnătura lui Vlad Russo.
*
* *
Cederna, când îi vine rândul, e și mai puțin cooperant. Mutrele lungi ale camarazilor i-au stricat buna-dispoziție, i se pare ridicol să se ia la întrecere cine se-arată mai îndurerat de tot ce s-a petrecut. Trebuiau să se gândească înainte. E trist, într-adevăr, al dracului de trist, și nici lui nu-i e ușor, dar cu siguranță nu vrea s-o arate. Și apoi sunt în război, credeau cumva că nu se moare în război? El e realist, și câteodată e greu să privești realitatea în față, fiindcă existența e dură și te halește, dar dacă e să fii rațional trebuie să fii mereu cu ochii-n patru. Și-n loc de asta, îl obligă să aibă o întâlnire cu un psiholog. Și marinar, pe deasupra. Între toate tâmpeniile la care l-a supus armata, asta e fără îndoială cea mai mare.
— …așa că aș vrea să vorbești liber, fără omisiuni și fără cenzură.
Finizio își încheie introducerea și rămâne în așteptare, dar Cederna e pregătit să-l ia prin surprindere.
— Cu tot respectul, domnule căpitan, n-am nimic să vă spun.
— Să lăsăm formalismele, Cederna. Uite cum facem: din momentul ăsta eu nu mai sunt căpitan. Îmi scot și gradele. Acum am rămas simplu Andrea. Ce zici? Pot să-ți spun Francesco?
— Cederna e foarte bine, domnule căpitan. Caporal Cederna e și mai bine. Sau soldat, dacă preferați. Francesco e doar pentru prieteni.
— Și crezi că eu nu-ți sunt prieten?
— Cred că mi-ar fi greu să am un prieten ca dumneavoastră, domnule căpitan.
Psihologul primește lovitura în plin. Cederna se abține cu greu să nu rânjească. Îl are la mână.
— De ce spui asta?
Cederna ridică din umeri.
— Eu prietenii mi-i aleg din instinct. Îi miros. Sunt un lup, nu vi s-a spus?
— Nu, nu mi s-a spus. Și ce-ai mirosit la mine?
— Fără cenzură?
— Păi, așa am stabilit.
— Pute a compromis. Și a pișat.
— A pișat? Chiar așa?
— De frică pute a pișat, domnule căpitan. Dumneavoastră ați prefera să stați comod la un birou, departe de locurile nasoale. Și când colo, ăștia uite unde v-au trimis.
Finizio dă din cap. Cederna se bucură de spectacolul încurcăturii în care l-a băgat.
— Interesant. O să reflectez la asta. Poate vrei să-mi povestești despre vreun loc din ăsta nasol pe care nu l-am văzut încă. Eventual despre valea pe care ați străbătut-o.
— Și de ce-ar trebui s-o fac?
— Fiindcă eu n-am fost acolo.
— Căutați-o pe Google. E suficient să-i scrieți numele. Încercați: Infernul de căcat. O să-l puteți vizita din birou.
— Aș prefera să-mi vorbești tu.
— N-am nici un chef.
— OK, Cederna. Înțeleg că-ți vine greu să comunici în acest moment. Să-ți exteriorizezi furia. Totul e încă prea proaspăt, și durerea ne face muți. Te temi ca, ridicând acest capac, să nu se reverse o cantitate de suferință pe care n-ai s-o poți suporta, dar eu sunt aici ca să te ajut.
— Durerea nu mă face mut deloc. Pot să vorbesc cât vreau. Bla, bla, bla, bla. Ați văzut? Și mai departe, bla, bla, bla, bla. Eu dumneavoastră n-am nimic să vă spun, domnule căpitan de corvetă.
Acum psihologul o să-l concedieze și o să se termine și cu tâmpenia asta. N-are decât să-și scrie pe urmă raportul lui veninos. Cederna are la activ fapte care ar da gata orice comisie. Pentru intrarea în corpul special, n-o să stea ei să se uite la fleacurile astea psihologice.
Finizio ridică capul, are o expresie mai puțin conciliantă.
— Am aflat că dumneata ai fost cel care a cules resturile prietenilor dumitale, spune din senin. Probabil că a fost o sarcină foarte dificilă.
— Cine v-a zis că erau prietenii mei?
— Nici lor nu le dădeai voie să-ți spună Francesco?
— Nu-i treaba dumneavoastră cum îmi spuneau.
— Și ei miroseau a urină?
— Tăceți din gură!
Finizio consultă o fișă.
— Eu cred că erau prietenii dumitale. Mai ales unul. Cred că i-am notat numele pe undeva… Uite: caporal Roberto Ietri. Erați…
— Lăsați-o cu ce eram.
— Cineva zice că voi doi…
— ȚI-AM ZIS SĂ TACI DIN GURĂ, BOULE!
Psihologul rămâne impasibil.
— Despre asta vrei să vorbești? Despre caporalul Ietri?
Sângele îi pulsează în urechi. E pentru prima oară că Cederna se gândește precis la Ietri de când a șoptit la urechea cadavrului său. Fruntea îi era deja rece când a atins-o, conturul perciunilor era încă vizibil, dar nu foarte precis, Ietri nu era destul de expert ca să-l păstreze corect. N-a avut timp să învețe.
Fără să-și dea seama se ridică în picioare. Acum îl domină pe ofițer cu toată masa corpului său.
— Pot să-ți spun ce-mi trece cu adevărat prin cap, căpitane?
— Trebuie, te rog.
— Îmi trece prin cap că ești un căcănar împuțit. Vii aici să-mi spui că durerea ne face muți. Pe cine ne, că nu erai acolo? Erai în altă parte. Pe una din navele alea, citind manualele alea de psihologie de căcat. Le cunosc și eu, să știi, căpitane de corvetă. Alea pe care le-ai studiat la universitate. Crezi că știi tot. Da’ nu știi nimic. NIMIC! Îți place să intri în mintea altora, nu-i așa? Să scormonești în căcat. Ai vrea să-ți povestesc treburile mele personale. Ți-ar plăcea, sunt sigur. Te-ar trece fiorii, acolo, sub masă. Dobitoc chior și pervers împuțit ce ești! Să nu mai îndrăznești să-l pomenești în fața mea pe caporalul Ietri, ai înțeles? El era un bărbat adevărat. Ai bătut la o ușă greșită, psihologule. E plin de poponari pe-aici, așa că du-te și caută-i pe-afară. Din păcate pentru tine, eu nu sunt dintr-ăia. Nu vorbesc de căcatul meu cu primul venit. Întâlnirea a luat sfârșit.
Iese din sala de mese trântind ușa și simte nevoia să trosnească pe cineva, să dea un cap în gură, să care pumni, să împuște, să ucidă. În loc de asta, se-ngroapă într-o tavernă și comandă ceva cât mai apropiat de-o băutură alcoolică – o doză de Red Bull, care nu reușește însă să-i clătească mintea. Ietri își face din nou apariția în gândurile sale, mai întâi așa cum era mort, apoi cum era viu. Oare chiar îi era prieten? Cu siguranță că de multă vreme nu mai avusese parte de cineva care s-aducă a prieten mai mult ca el. Când ești adult, nu mai ai prieteni adevărați, ăsta-i adevărul, chiar dacă e-un adevăr împuțit. Ți-ai lăsat în urmă cei mai frumoși ani și te mulțumești cu resturile. Da’ ce dracu’ i se-ntâmplă? Devine plângăcios. Virginica nu mai e, gata, s-a zis, e timpul să privească realitatea în față, cu o uitătură feroce.
Încercând inutil să se calmeze, trage cu urechea la discuția dintre doi pușcași marini. Nu înțelege prea bine ce spun, dar îi aude vorbind despre o femeie care face masaje, chiar aici în bază. Pentru Cederna, existența unei femei care face masaje într-o tabără militară înseamnă un singur lucru, și, într-adevăr, pușcașii vorbesc cu multă însuflețire și fac gesturi absolut neechivoce cu mâinile. Uite de asta are el nevoie ca să-și lichideze furia din corp: de sex. Atunci, cu siguranță c-ar reuși să-și scoată din cap oile pline de sânge, părul plin de nisip al lui Ietri, ambuscada, pe Agnese care-l tratează ca pe un ratat și mutra aia care cere palme a psihologului. Ar scăpa de toate.
Intră în vorbă cu soldații și-i întreabă cum o poate găsi pe femeie.
Se duce acolo după masa de seară. Indicațiile îl conduc la o baracă din tablă ondulată ridicată lângă pușcărie, într-o zonă retrasă. Pe ușă e lipită cu scotch o foaie pe care scrie Wellness Center. Nu e menționat nici un orar.
Cederna bate, dar nu-i răspunde nimeni. Împinge ușa. O femeie șade tolănită pe-un scaun de plastic și fumează. Șorțul alb pe care-l poartă peste trening o face să semene cu o bucătăreasă. Trăsăturile feței nu sunt nici occidentale, nici asiatice. Sub bluză, are probabil brațele grase și moi.
— Masaj? întreabă Cederna.
Din spatele norului de fum, femeia dă din cap că da. Îi face semn cu mâna să aștepte. Apoi se ridică, stinge țigara într-o scrumieră deja plină și dă la o parte o draperie care împarte încăperea în două. În cealaltă parte este o canapea pe care se află prosoape împăturite, iar pe jos un vas cu apă pe suprafața căreia plutesc patru petale.
— Ten dollars for thirty minutes.
— Ha?
— Ten dollars. Thirty minutes, repetă femeia mai clar.
Corpul uman va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, traducerea în limba română purtând semnătura lui Vlad Russo