„Pentru cei care nu pot trăi fără etichete, Viorica Cortez este «Carmen a secolului». Pentru cei care au văzut-o pe scenă, în anii de glorie, este mezzo-soprana magnetică, scăpărătoare, care fascina privirea cu frumusețea și dezmierda urechile cu vocea. Pentru străini, este mezzo-soprana din România care și-a dorit să fie mai bună decât ei. Și a fost. Pentru români, este… mai complicat: fie parte a unui capital de la sine asumat de mândrie națională, fie vedetă peste care s-au așternut stereotipurile și lipsa de informații. Pentru admiratori, este protagonista unora dintre cele mai importante momente din istoria teatrului liric. Pentru sceptici, este cântăreața fără discuri. Pentru unii, este dintre cei mai mari. Pentru alții, este o apariție exotică și episodică pe cerul stelelor de operă. Pentru unii, este un nume între altele. Pentru alții este, pur și simplu, la Cortez. Pentru mine, Viorica este povestea. Aceasta este Viorica mea, filtru prin prisma căruia iubesc opera – receptacul de istorii, martor al unei jumătăți de secol de muzică, societate, politică și sentimente, divă, mamă, soție, soră, fiică, prietenă dincolo de ea, autentică în fiecare fracțiune de secundă. Aceasta este povestea unei luni pariziene în care am distilat întâmplări și chipuri ale aceluiași om. Totodată, este povestea unei vieți formate din miile de vieți ale altora, împletite ca rolurile unui spectacol. În final, fiecare cititor va rămâne cu Viorica lui.“ – Marius Cosntantinescu.
Luciano Pavarotti, Salman Rushdie, Andrei Șerban, Virginia Zeani, Antonio Pappano, Amos Oz, Hélène Grimaud, Ion Marin, Jordi Savall…
De peste 10 ani, Marius Constantinescu se dedică interviului. Miezos, așezat, secvențial, precum o poveste. Traducător, jurnalist și realizator, a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării în 2002. A cochetat cu copywriting-ul, publicitatea și istoria artei, înainte de a-și da seama că se poate exprima cel mai bine în presa culturală audiovizuală. După 8 ani de radio, a descoperit televiziunea și libertatea nestăvilită dată de jocul de-a imaginea. Emisiunile sale – Marile picturi ale lumii, V… de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj – s-au transformat în repere pentru un public deschis la minte, sofisticat, dispus la jonglerii intelectuale, niciodată autosuficient. Din 2005, a fost legat de fiecare ediție a Festivalului Internațional George Enescu, realizând interviuri (unele dintre ele exclusivități naționale) cu cei mai importanți artiști invitați. A obținut două premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România (APTR), în 2007 și 2012, cel mai recent pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care i-a devenit un real alter ego, iar în 2013 și carte.
Ideea volumului de față a câștigat concursul pentru rezidențe culturale organizat de Institutul Cultural Român de la Paris, în 2012.
*
* *
Născută la Bucium în 26 decembrie 1935, Viorica Cortez și-a început cariera muzicală la 17 ani, ca solistă a Corului Gavriil Musicescu din Iași.
A urmat cursurile Școlii de Muzică, apoi ale Conservatorului din localitate, desăvârșindu-și pregătirea la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București, la clasa Artei Florescu.
A câștigat câteva dintre cele mai importante competiții vocale: Toulouse (1964), ’s-Hertogenbosch (1965) și Concursul Internațional George Enescu, București (1967). Angajată a Operei din București, a părăsit România în 1970, din pricina șicanelor autorităților comuniste, care încercau să îi zădărnicească afirmarea internațională.
Viorica Cortez a avut una dintre cele mai bogate cariere internaționale. Prezențele (unele record) pe scenele de la Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Opera din Paris, Arena din Verona, Gran Teatre del Liceu din Barcelona, Lyric Opera din Chicago, pleiada de parteneri, dirijori și regizori dintre cei mai valoroși, amploarea repertoriului, longevitatea și înzestrările artistice ieșite din comun definesc portretul uneia dintre cele mai complete artiste lirice ale ultimilor 40 de ani.
Căsătorită în România cu sculptorul Marcel Guguianu, Viorica Cortez a devenit mai târziu, în Franța, soția compozitorului Emmanuel Bondeville, secrétaire perpétuel al Academiei de Arte Frumoase, apoi, după moartea acestuia, a istoricului de origine română Adolf Armbruster. Din primul mariaj, artista are o fiică, pe Cătălina. Ambele locuiesc la Paris. În prezent, Viorica Cortez își împarte timpul între master classes, jurii internaționale și lecții de canto particulare, fără a neglija invitațiile de prelungire a carierei în roluri de compoziție.
„Pentru că“, în caz că vă întrebați „de ce?“
Cândva, în primăvara lui 1990. Imprimeul cauciucat al tricoului fâșâie plăcut la atingere. Îl port pentru prima dată, deși îl am încă din ianuarie. Mi l-a adus mama de la Viena și nu am considerat că e vreo ocazie atât de specială să îl port. În opinia mea, tricoul bleu cu imprimeu cauciucat, cu steagul Americii și niște înscrisuri diagonale, e cel mai bun lucru pe care îl am. Mă reprezintă. Azi, însă, merită. Avem musafiri la masă. Viorica Cortez, soțul său, Adolf Armbruster (Dolfi), și Nicolae Herlea.
În casa noastră, de când mă știu, au tot fost oameni la masă. Mai ales cântăreți de operă. Nașul meu de botez și poate cel mai apropiat prieten al familiei mele a fost – nu multă lume știe asta – Ludovic Spiess. Am crescut, literalmente vorbind, în Operă. Fie în culisele și în sălile de repetiție ale instituției de pe Splai, fie pe platourile de filmare ale Televiziunii Române, unde se filma tot operă. Am plâns în gura mare când, pe la trei ani, l-au „omorât“ pe tata în Paiațe de Leoncavallo. Atât de tare am plâns, că biata mama nu mai știa pe unde să mă scoată afară din loja artiștilor. M-am dus cu lacrimile înnodându-mi-se în barbă la cabină la tata (o împărțea cu regretatul Ion Stoian), ca să-l întreb „de ce l-au omorât“. Puțini ani mai târziu, tot tata filma în TVR duetul Contele de Luna–Leonora din Trubadurul, împreună cu Mioara Cortez-David. Eram fascinat de această soprană blondă, cu o voce care ți se împlânta direct în adâncul sufletului – mi-aduc aminte că am ascultat prima oară „Sola, perduta, abbandonata“ cu ea la un concert Vă place opera? și am avut senzația că mă topesc în scaun –, cu gura spurcată și umor contagios. La filmarea în cauză, purta o mantie lungă și neagră pe care o flutura ca un personaj din desene animate. Am primit și eu de la scenografa mamei, Reli Ticulescu, o fâșie lungă de Jimbolia – celofan lucitor care se agăța peste fundaluri – și am început să-i imit mișcările. Mioara era eroina mea, prezența mult așteptată la toate concertele organizate de mama și, de multe ori, la noi acasă. Aici, mai tot timpul, răsărea întrebarea „Ce mai face Viorica?“, urmată de răspunsuri asemănătoare: „E bine, la Paris. Cântă la Roma. E la San Francisco. Are premieră la Verona. Debutează la Barcelona.“ Așa a intrat Viorica Cortez în viața mea. O soră despre care se vorbea aproape în șoaptă, niciodată în public și care era mereu în altă parte.
În casa mea, Viorica a intrat atunci, în acea primăvară din 1990. Cred că era aprilie și mai erau doar câteva zile până la concertul ei mamut de la Sala Radio, prin care își marca simbolic revenirea în țară după douăzeci de ani. Nu-mi mai era o necunoscută. Intrarea ei pe ușă fusese precedată de poveștile frumoase ale mamei, care o cunoscuse la Staatsoper Viena, în ianuarie, cu ocazia celebrei Benefizgala für Rumänien. Acolo, alături de Plácido Domingo, José Carreras, Agnes Baltsa, Eugenia Moldoveanu, Ileana Cotrubaș sau Mara Zampieri, Viorica Cortez cântase (superb, de altfel) „Mon coeur s’ouvre à ta voix“ din Samson și Dalila. Personajul de taină căpătase o imagine: o femeie înaltă, dezinvoltă, cu părul roșcat și bogat, elegantă în rochia neagră cu flori mari mov, strânsă pe talie. Căpătase o voce. O magmă roșiatică, de catifea, care ți se prelingea până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului și din care se ridicau limbi de foc, acute glorioase. Mulțumesc anilor trecuți de atunci că mi-au pus în vorbe ceea ce am simțit când am auzit-o prima dată… Și astăzi cred că nimeni nu poate colora ca ea frazele Dalilei din prima arie, „Printemps qui commence“: Chassant ma tristesse, S’il revient un jour, À lui ma tendresse et la douce ivresse, Qu’un brûlant amour, Garde à son retour… Un velur sonor de culoarea și fluiditatea leneșă a mierii de pădure, o mușcătură dintr-un fruct nemaiștiut, o senzualitate diabolică potențată de o distincție tipic franceză. Căpătase un trecut și un prezent: fotografiile aduse mi-o arătau în Carmen la Metropolitan, în Eboli la Scala, în Adalgisa la Teatro São Carlos din Lisabona, în Fidalma la Gran Teatre del Liceu din Barcelona, în Iocasta la Opera din Paris, în Azucena la Colorado Opera din Denver. Căpătase un suflet: poveștile mamei despre căldura cu care o înconjurase la Viena, despre firescul pe care îl degaja fiecare fibră a ființei sale, despre disponibilitatea și modestia rare la cineva care nu e chiar de ici, de colo. Amintirile tatei despre unica producție în care apăruseră împreună, cu douăzeci de ani în urmă, Tannhäuser de Richard Wagner, chiar la București. Căpătase o etichetă: marea artistă internațională care cânta cu Pavarotti sau cu Montserrat Caballé, dar care râdea și glumea cu un băiat de unsprezece ani, ca și când ar fi fost lucrul cel mai normal din lume.
S-a râs mult la acea masă. Și s-au spus povești. Georges Prêtre și Franco Corelli, Maurice Béjart și Herbert von Karajan, Marina Krilovici și Arta Florescu, Mario del Monaco și Fiorenza Cossotto… Despre unii auzisem, despre alții nu. Am râs și eu, am ascultat cu gura căscată, am roșit (unele vorbeau fără perdea despre o lume total străină mie), m-am plictisit, m-am animat la loc, dar cred că atunci mi-am dat seama foarte limpede de ceva: cel mai prețios lucru pe care îl are un artist nu este nici vocea, nici harul, nici casa, nici inelul de pe deget, nici mașina, nici blana de pe umeri sau partenerul de lângă. Nimic nu egalează colecția de povești pe care acesta o adună într-o viață. Seria de amintiri care trece de la un an la altul, de la o scenă la alta, de la un personaj la altul și a cărei constantă unică este el, artistul, același și mereu diferit, modelat de timp și de experiență ca dunele deșertului de vânt.
De atunci, de peste douăzeci de ani, mă duc la Viorica Cortez întocmai ca la pomul lăudat. Cu sacul. O zi bună poate să însemne pașaportul spre o lume pe care cei mai mulți dintre noi o bănuim și atât. Perlele Giuliettei din Povestirile lui Hoffmann care cădeau și râsetele pe înfundate cu Domingo la Metropolitan, rivalitatea cu Fiorenza Cossotto sau cu Régine Crespin, neînțelegerea cu Montserrat Caballé la Lisabona, prietenia cu Alfredo Kraus, concertele cu Birgit Nilsson la Roma, blank-ul de memorie al lui Tony Poncet la Rouen… Alain Delon, Valéry Giscard d’Estaing, Jean-Paul Belmondo, Gina Lollobrigida, Jean Marais, François Mitterrand, Peter Ustinov, Arthur Rubinstein, Emmanuel Bondeville… În formă și dispoziție confesivă, Viorica Cortez poate să îți lege ceasurile între ele și să transforme după-amiezile în seri și serile în primele ore ale dimineții. Eroii care tranzitează aceste mărturisiri sunt crema lumii muzicale mondiale din ultimii patruzeci de ani și unii dintre protagoniștii vieții artistice pe care cei mai mulți îi știm doar… de la televizor. Referința este mereu aceeași: mezzo-soprana vedetă, solista de operă plecată din
România care – să fim foarte bine înțeleși – a atins performanțe artistice la care colegii de generație nici nu îndrăzneau să ridice ochii.
Există și zile mai altfel, când omul făcut din aceeași plămadă ca noi toți prevalează deasupra artistului, iar gura făcută pentru cântat frumos sau vorbit miezos tace. Viorica, însă, încercată de viață poate mai mult decât noi toți, a învins întotdeauna pornirea de a tăcea. A continuat să se exprime și să-și împrumute vocea inconfundabilă fie rolului de pe scenă, fie poveștii spuse despre el. Despre ea.
M-am născut prea târziu și unde nu trebuia pentru a o fi cunoscut pe Viorica Cortez, fabuloasa Dalila, trufașa Amneris, vehementa Klytemnestra și arhetipala Carmen pe care și-au disputat-o toate marile scene ale lumii. Am la îndemână discuri și DVD-uri, dar știu din proprie experiență ce înseamnă sala de spectacol în care îți ia mințile o singură notă, un suflu, un gest, o frază.
Obiectivitatea este o bornă căreia îi voi da târcoale mai mult sau mai puțin. Nu e un scop pe care mi l-am propus, ci o condiție a normalității pe care îmi place să cred că o respect. Așadar, nu veți auzi de la mine că Viorica a făcut cea mai mare carieră din istorie, că voce ca a ei nu s-a mai născut și nu va mai apărea, că stelele se aliniau când avea un spectacol reușit. Mezzo-soprana a cântat inexplicabil de puțin în unele teatre, nu are mai deloc înregistrări comerciale (poate cea mai mare durere a artistei și motivul pentru care câțiva se grăbesc să o plaseze la periferia vedetelor de operă) și a trecut pe lângă niște întâlniri care i-ar fi putut influența decisiv traiectoria. Este la fel de adevărat, însă, că tot Viorica Cortez a fost protagonista unora dintre cele mai strălucitoare și memorabile producții ale ultimilor patruzeci de ani, că a lăsat amintiri incontestabile partenerilor, dirijorilor, regizorilor și publicului (așa cum sper că veți citi și în acest volum) și, timp de vreo două decenii, s-a aflat în vârful piramidei cântăreților de operă din toată lumea. N-ar spune-o ea niciodată, așa că mă grăbesc să o spun eu, cu toată convingerea și proprietatea termenilor.
La sfârșitul anului 1993, apărea Viorica Cortez. Enciclopedia unei cariere, încununarea acribiei de istoric și pasiunii de soț și de meloman ale lui Dolfi. Monumentala carte reprezintă sursa cea mai autorizată pentru oricine e curios să vadă la ce altitudini a ajuns parcursul profesional al Vioricăi Cortez. Poate să urmărească lesne drumul de la Hârlău-Cotnari și Hălăucești la Paris, Bagdad, Rio de Janeiro, Tokyo sau Amsterdam. Poate să îi numere aparițiile de la Scala, spectacolele cântate cu Nicolai Ghiaurov și Mirella Freni, colaborările cu Jorge Lavelli și concertele dirijate de Seiji Ozawa. Poate să citească (aproape) toate cronicile care au acompaniat episoadele Vioricăi prin micile și marile teatre ale lumii. Toată cariera până în 1993 e acolo. Fiecare producție, fiecare dirijor, fiecare debut, fiecare pas.
Ar fi trebuit să existe, firește, și Viorica Cortez. Enciclopedia unei cariere – partea a II-a. Cariera a continuat, a cuprins alte figuri, alte locuri, o Viorica declinată în alte feluri. Nu a continuat, însă, drumul lui Dolfi, oprit brutal într-un accident de mașină pe un drum în apropiere de Vaslui. Se întâmpla în martie 2001. După, probabil, cel mai dramatic an din viața sa, în decembrie, Viorica revenea pe scenă în dublul rol al Contesei de Coigny și al lui Madelon din Andrea Chénier de Giordano, la Sevilla.
Poate că nimeni nu ar mai putea pune cap la cap o lucrare de proporțiile Enciclopediei unei cariere. Nu mulți ar avea răbdarea și talentul lui Dolfi de a aduna piesele unui puzzle așa cum a fost drumul Vioricăi Cortez, de a supune într-o ordine firească momente care par a sfida logica timpului și a spațiului. Din acest punct de vedere, trebuie să îi fim recunoscători cu toții lui Dolfi, pentru că ne-a recuperat și redat cariera Vioricăi așa cum puțini artiști de calibrul ei s-au bucurat. Fără Enciclopedia unei cariere, azi ar fi mai greu să întrebăm „Cum a fost primul Samson la Scala? Cât de emotiv era Giacomo Aragall? De ce nu ați cântat niciodată sub bagheta lui Karajan? Cum se lucra cu Raf Vallone?“ În cartea lui Dolfi e totul despre Viorica Cortez, cea pe care au văzut-o zeci de mii de oameni în concerte, gale, recitaluri și spectacole. Poate nu sunt atât de multe poveștile despre Viorica înainte și după spectacol.
De la un anumit moment încolo, am început să fac colecție din poveștile Vioricăi Cortez. La Iași, în vila unor buni prieteni, la Paris, în casa de pe Boulevard Saint-Germain, sau la restaurantul italienesc din colț, la Roma, pe terasa umbrită de pini a apartamentului său, la București… Mai ales la București, unde vârsta și profesia pe care mi-am ales-o mi-au dat voie să o iau la întrebări, „oficial“, pe Viorica, de mai multe ori. De fiecare dată, însă, în spatele jurnalistului pregătit de astăzi, cu mii de ore de muzică ascultată și văzută (inclusiv cam tot ce există cu Viorica însăși), cu cărți citite și cu experiența a sute de interviuri cu unii dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, se ascunde același băiat de unsprezece ani, gata să se lase uimit. Imprimeurile cauciucate au dispărut, dar lumea deschisă în acel aprilie 1990 a rămas, poate, cea mai frumoasă pe care o cunosc.
Din volumul Cortez de Marius Constantinescu, în pregătire la Editura Baroque & Arts, colecția savoir-vivre. Cuvânt înainte: Mihai Stan. Ilustrația copertei: Ana Wagner
Material iconografic © Viorica Cortez, arhivă personală