C’est toi? C’est moi.
Plácido Domingo, tenor
A fost mereu o mare plăcere să cânt cu Viorica Cortez. Mi-aduc aminte de multe momente împreună: Requiem-ul de Verdi la Scala, în 1971; Bal mascat tot la Scala, pentru deschiderea stagiunii 1972–1973, ea era Ulrica, eu Riccardo; la Staatsoper Viena, în 1973, în Aida, ea era Amneris, iar eu Radamès; tot în 1973, la Metropolitan Opera, în Trubadurul, ea în rolul Azucenei, iar eu în Manrico; Carmen la Opera din Nisa, în 1975, cu ea Carmen, iar eu Don José; la Chicago Lyric Opera în Povestirile lui Hoffmann în 1976, cu ea Giulietta și cu mine Hoffmann; la fel la Metropolitan, în anii optzeci, și, tot la New York, Adriana Lecouvreur. Viorica o interpreta pe Principessa de Bouillon, iar eu eram Maurizio. Am mai fost împreună și în alte spectacole sau concerte, dar acestea îmi vin în minte imediat cum aud rostit numele ei.
Viorica este un artist total dedicat – acel gen de creator care se confundă, literalmente, cu personajul căruia îi dă viață, grație pasiunii și entuziasmului. Am întâlnit la ea acel perfecționism rar, dorința de a fi impecabilă, departe de rutină. Nu am auzit-o niciodată spunând „eu îmi cunosc rolul mai bine decât oricine – așa voi face și nu voi schimba nimic“. Pentru mine, e întotdeauna o încântare să colaborez cu un asemenea spirit. Interpretarea unui rol, fie că e prima seară sau a două sute cincizecea (câte Carmen nu a făcut Viorica?), ar trebui să fie o provocare permanentă. Nu poate exista un spectacol final, definitiv, nicio concepție bătută în cuie despre cum se face un mare titlu, pentru că nu terminăm niciodată să învățăm despre muzică, despre personaj, despre regie!
Viorica nu a încetat nicio clipă să caute, să învețe și să ne învețe.
– Ce garanții aveați, atunci când ați rămas? Una e să cânți și să ai un „acasă“ la care te întorci, alta să termini o serie de spectacole și să începi alta. Unde vă duceați între ele?
– Nu mai exista „între ele“. Atunci a început star system-ul. Nu mai aveam timp. Terminam o serie, mai rămâneam două-trei zile la hotel și plecam în altă parte. Tocmai de aceea nu îmi mai puteam permite să aștept vizele… Aveam apartamente închiriate, la Roma, la Milano… Oricum, noi, artiștii, nu avem o viață normală. Din niciun punct de vedere.
– La Roma, vorbiți de apartamentul superb, pe Monte Mario, în care am stat și eu?
– Nu, acela a venit mai târziu… dar nu prea târziu. După ce mi s-a alăturat Cătălina.
– Dar ce vă liniștea, unde era ancora Dvs.? Trebuie să fi fost undeva…
– Aveam voie să mă întorc în România, dar să nu cânt. Îmi rupeam două-trei zile, fugeam la Iași s-o văd pe mama, să mănânc borș cu fasole și urzici, cu apă din fântână, să stau la mormântul tatei…
– Mai știa cineva de la București de vizitele astea? Poate colegii de la Operă?
– Colegii de la Operă, nu vreau să mă plâng, dar când am avut recitalul de la Ateneu din 1975, au fost cei care au spus că eram „aia care se îmbuiba cu caviar în străinătate“! Ei credeau – unii mai cred – că aici umblă câinii cu colaci în coadă! Oricum, nu a venit unul.
– Poate nu au avut voie…
– Ori le-o fi fost frică. Eu nu m-am supărat. Dar chiar în halul ăsta? Ce, eram leproasă? Oricum, se puneau afișele, iar noaptea venea cineva și le rupea… Bine, eu eram deja obișnuită cu nedreptățile, încă de când eram copil la Iași… Mă gândeam, însă, că au fost persoane care au murit la Canal sau la Gherla, care au pătimit în pușcării și au ieșit de acolo transformate pe viață. Lucruri mult, mult mai grele. Ca atare, nu învinovățeam pe nimeni. În aceste condiții, eu am reușit să ies la lumină. Multă muncă. Talent, voce, frumusețe – da, dar asta înseamnă puțin. La mine a fost transpirație, mai ales aici, unde nu-ți dă nimeni un pahar cu apă, dacă nu-l meriți.
– Când ați învățat lecția dură a străinătății nemiloase?
– Pe parcurs. Dar nu am învățat-o pe pielea mea, slavă Domnului. După Toulouse, totul s-a legat, au venit una după alta Covent Garden, Palais Garnier, Staatsoper, Scala, Metropolitan. Tot ce trebuia era ca eu să fiu în fiecare clipă superpregătită. Mai bună decât cei de aici.
– Care sunt lucrurile pe care o cântăreață ajunsă la un asemenea nivel trebuie să le știe? E cineva care să îți spună cum să te porți, care sunt uzanțele, ce se face, ce nu se face?
– Unii dintre noi știm instinctiv și din educația părinților. Alții nu învață niciodată. Alții pe parcurs. Totul contează, mai ales când ești în teatru. Pe vremea aceea – și nu vorbim de timpul lui Matusalem! – mă sfătuiam cu impresarul meu. Trebuia să am tocurile uite atât, mănuși până la cot, tot timpul fuste și rochii lungi, pălării de soare, iar, dacă nu aveai blană, nu erai divă! Eu nu puteam să le sufăr, dar am avut toate vizoanele pământului! Le-am dat pe toate, slavă Domnului! Abia așteptam să trec la doudou-urile astea moderne umplute cu fulgi! Cum ieșeam din spectacol, trebuia să schimb mirajul scenei cu mirajul divei. Aveai, n-aveai chef, trebuia s-o faci. Ieșeai, dădeai autografe cu orele, trebuia să zâmbești și să fii drăguță cu toți. Unii, mai ales prin Italia, se cam sastisiseră și o ștergeau pe ușa din spate. Cel mai bine stăteau bărbații, care aveau bărbi, mustăți, machiaje… Cum și le dădeau jos, nu îi mai cunoștea nimeni.
– Ați ieșit vreodată prin spate?
– Niciodată! Să știu că cineva mă așteaptă pe mine și să mă evapor englezește? Ce te-ai face tu, marele artist, fără public? Erau oameni care strângeau bani un an întreg ca să vină să te vadă la Verona și care mai stăteau și nu știu câte ore în noapte pentru un autograf. Cine am fi noi fără ei? Eu, cel puțin, aveam oameni care mă urmau nu numai în Europa, ci și în America, îi știam după figuri.
– Când sunteți pe scenă, îi vedeți pe cei din sală? Îi recunoașteți?
– Mă uit în ochii tuturor, dar nu-i privesc. Le dau impresia. Dacă stabilești cu adevărat o relație cu ei, la nivel vizual, adio text, adio concentrare! Odată cântam „Habanera“ și aveam în primul rând pe unul care trăgea la aghioase, iar nevastă-sa îl tot înghiontea. Atunci, recunosc, m-am concentrat mult pe ei, așa, din amuzament. Era ca și când i-aș fi cântat distinsului somnoros… În concerte mă mai jucam.
– S-a întâmplat să vă pierdeți concentrarea?
– Nu. Pozne au fost cu nemiluita. De multe ori, intram în spectacole fără repetiții de scenă. Cântam Don Carlo. În actul al II-lea, Tebaldo anunță: La Regina! Eu, foarte frumos, mă plec până în pământ, când aud în spate pssssttt! Regina intrase prin spatele meu și numai eu mă înclinam la… public.
– Regizori cu care să fi avut conflicte iremediabile?
– Am știut să comunic cu ei, ca și cu dirijorii. De multe ori te trezești că vor lucruri pe care nu te vezi făcându-le, dar, dacă le ceri să îți explice și vin cu știință și argumente, fac ce mă roagă. Trebuie să mă convingă, însă. Cântam Werther odată… Aveam o talie uite atât, picioare frumoase, iar regizorul ținea morțiș să tragă un sac peste mine, din care nu mi se mai vedea decât capul. I-am zis: „Dragă domnule, când vine Caballé, nu știți ce să îi mai faceți, pe unde s-o acoperiți cu negru și s-o strângeți în chingi până rămâne fără suflu! Aveți, în sfârșit, una care arată cum trebuie și o acoperiți cu un sac. Explicați-mi, vă rog!“ „Dar eu semnez!“ „Monsieur, matale semnezi, iar eu îmi scot nasul în public. Care e mai important?“ După aceea am fost prieteni. Eram în stare să mă pliez pe orice viziune, DACĂ mi se explica temeinic de ce așa. Nu am făcut, însă, niciodată ceva împotriva firii mele. Nu iese. Nebunii, însă, au fost. Jenufa a fost o producție modernă, cu atât de mult respect pentru muzică și pentru contribuția noastră artistică!
– Cum ați învățat Jenufa în cehă?
– Nu mi-a fost greu, că seamănă cu rusa.
– Germană știți?
– Am învățat-o mai mult singură. Dolfi nu prea voia să mă învețe, zicea că ar fi trebuit să învăț când eram mică. În plus, el nu voia cu niciun chip să uite româna. Sigur, și înainte de a-l cunoaște pe el, cântam lied-uri și operă în germană! Nu aș fi putut cânta ca un papagal. Stăteam și îmi traduceam singură. I-am spus într-o zi: „De când te cunosc pe tine, știu mai puțină germană ca înainte și am învățat numai măscări!“
– În ce limbă vă simțiți cel mai bine?
– Ai să râzi, dar cu Cătălina încep să vorbesc într-o limbă oarecare și folosim exact cuvintele care sunt mai puternice într-o limbă. Asta înseamnă că putem începe în română și continua în franceză, italiană, câte o vorbă pe spaniolește…
Confirm. Am asistat la multe conversații care ar putea părea făcătură oricui, dacă nu ar avea o naturalețe și o fluiditate aproape deconcertante.
– Gândiți într-o limbă?
– Nu. În mai multe. De aia și trec ușor de la una la alta. La Verona mergeam să luăm masa la trei noaptea și spuneam bancuri, iar eu trebuia să le traduc în mai multe limbi. Ăsta a fost un exercițiu extraordinar: când știi să traduci bancuri se cheamă că, într-adevăr, stăpânești o limbă străină.
– Cât de bine știați franceza când ați ajuns aici?
– Destul de bine, deși la Liceul Oltea Doamna din Iași făceam șase ore de rusă și una de franceză.
Fotografiile curg mai departe.
– Doamne, iartă-mă, dar ce-oi fi gândit când le-am multiplicat doar pe-astea? E una superbă, cu Ernest Blanc, suntem amândoi întregi, trebuie s-o găsim…
– Și asta de unde e?
– Puiule, da’ cine mai știe?
Din volumul Cortez de Marius Constantinescu, în pregătire la Editura Baroque & Arts, colecția savoir-vivre. Cuvânt înainte: Mihai Stan. Ilustrația copertei: Ana Wagner
Material iconografic © Viorica Cortez, arhivă personală