Un telefon cu Grace Bumbry

Cu Viorica, aproape orice întrebare grea devine ușoară. Ce mi se pare subiect delicat până la urmă nu e decât o altă față umană. În 2001, un accident de mașină despre care a vuit presa din România, în apropiere de Vaslui, i-a curmat viața lui Dolfi și a încercat din greu sănătatea artistei. Cum să vorbești despre unul dintre cele mai negre momente din existența ei? „An nefast“ mi l-a notat într-o cronologie a vieții sale din ultimele două decenii. „Repatriată la Paris, Spitalul Pitié-Salpêtrière, după operația de la Spitalul de Urgență Floreasca din București, efectuată de profesorul Nicolae Georgescu, eminent chirurg. Aprilie, mai, iunie, îngrijire intensă și găzduire la prieteni, aproape de spital. Westerburg – înmormântarea urnei lui Dolfi lângă mama lui. Piciorul în ghips și scaun cu rotile. Cătălina eroică.“ Cum să vorbești? Cât se poate de simplu.

– În carieră, vorbim de un „înainte“ și „după“ accident?

– Da. Sigur.

– Ce s-a schimbat?

– Cu Dolfi, găsisem o pace. Renunțasem la multe lucruri. Dacă nu îmi plăcea, nu cântam și gata. Îmi plăcea să mă plimb cu bicicleta, să culeg lăcrămioare, să fac buchete de flori, să gătesc și să ne adunăm seara la masă…

– Să trăiți.

– Da. Nu am avut timp să trăiesc. Am trăit în transă. Când privesc în urmă, am senzația că am fost pe pilot automat și că abia de curând am deschis ochii. Acum respir. Dacă vreau, cânt, dacă nu, nu. Dacă vreau să mă culc, bine, dacă vreau să stau trează, treaba mea. Dacă vreau să merg la un muzeu, merg atunci când cred eu că e bine, dacă vreau să merg la un concert, îl aleg eu. Am timp să citesc monstruos și gust această fericire fără seamăn! După accident, mi s-a rupt sufletul, dar am crescut. De fapt, de la moartea mamei, din 1989, cred că am făcut întâiul pas spre o anumită spiritualizare a ființei mele. Am citit enorm despre moarte, m-am dus până la tibetani, nu am înțeles, am căutat alte pilde și am găsit din ce în ce mai clară perspectiva unei alte vieți.

– Credeți lucrul ăsta?

– Da, pentru că… îmi face plăcere să cred. După accident, nu pot spune că a sărăcit cariera mea. Din contră, am făcut și în ultimii ani lucruri splendide, dar s-au adunat mai multe încercări ale vieții. Dacă vezi că nu am cântat jumătate de an, nu este pentru că nu mi-am dorit sau pentru că nu am fost solicitată, ci pentru că eu sau cei dragi mie am avut de trecut hopuri, cele mai multe de sănătate. Dacă vrei, seamănă puțin cu sfârșitul anilor optzeci, când mulți se întrebau cu candoare dacă mai cânt, pentru că nu mai eram la Met, nu mai eram la Scala sau la Viena. Nu. Eram aici, acasă, la căpătâiul unui om care pleca. E foarte ușor să judeci. Nu e nici chiar așa de greu să înțelegi, însă. Mă bucur, însă, că am putut să mă îmbogățesc în alte direcții, pe care nu am avut timp să le cultiv până atunci.

– Compromisuri ați făcut?

– Niciodată în carieră. Nu a fost nevoie.

– Nici pentru bani?

– Deloc. Mai degrabă, am pierdut. Nu e în caracterul meu. În viața personală, am făcut compromisuri de care… nu mi-e rușine. Am foarte puternică în mine etica transmisă de părinții mei: să fiu iubitoare de oameni. Ce îmi rămâne în afara acestei iubiri? Mai e ceva: eu sunt o fire pozitivă, chiar peste poate, dar nu sunt expansivă. Pot duce în spate foartă multă emoție bună.

– Deci depășiți ușor un moment euforic. Dar unul prost?

– Nu, dar nu mă las. Mă ridic. Am învățat de mult că nu poți avea niciodată totul. Altfel, pentru ce ai mai lupta?

– Și ce v-ați fi dorit să aveți și nu ați avut?

– Nu m-am gândit niciodată. Totul în viața mea s-a întâmplat foarte repede sau foarte mult. Abia acum am timp să îmi pun și eu aceste întrebări. Poate că ar fi fost bine să profit mai mult de viață, de meserie și de oamenii pe care i-am cunoscut. Am fost de atâtea ori în prima linie, apoi, ca melcul, m-am retras acasă. Așa simțeam eu. Cea mai mare mândrie a mea a fost că am rămas așa cum m-a făcut mama. Am nevoie să trăiesc normal, cât se poate. Dacă ies pe stradă, nu aștept să văd dacă mă recunoaște cineva. Dacă mă oprește cineva, îmi face mare plăcere, răspund politicos, dar nu caut eu atenția.

– Cum ați putea?

– Chiar și prin felul în care m-aș îmbrăca, aș merge, aș privi… Dacă vine cineva la mine în tren, în avion sau pe stradă, mă bucur, nu pot minți! Aș fi putut să am toate medaliile lumii… Emmanuel, ți-am mai spus, nu ridica un deget pentru familie. Una dintre nepoatele lui, Emmanuelle, era actriță foarte bună, cu copil mic. Era suficient ca el să dea un telefon la Primărie și ar fi avut un apartament. Nici prin cap nu-i trecea.

– Dar știți că multă lume are și azi senzația că influența lui asupra carierei Dvs. a fost decisivă!

– Gura lumii e slobodă… Pentru șoferul nostru, care era veteran de război și îl însoțise pe de Gaulle la Londra, de la care avea o carte cu autograf, s-a luptat și i-a obținut o casă când a ieșit la pensie. Oameni de stofa lui Emmanuel nu mai sunt astăzi. Eu l-am înțeles foarte bine.

– Ca artistă, aveți ce să vă reproșați?

– Da, dar numai lucruri care țin de mine. N-am știut să fiu divă, dincolo de ambalajul cu blănuri, machiaje, bijuterii și mese sofisticate. Nu am fost o înfiptă.

– Ba, să mă iertați, eu zic că ați fost o divă, cu ce înseamnă asta mai bun: faptul că știți să faceți o masă și cu sarmale, dar și cu stridii și Cristal, să alegeți un vin, să vă puneți o bijuterie, să deschideți dulapul și să alegeți o haină nu neapărat după etichetă, ci după calitate…

– …doar pe cele de blană nu le mai aleg, pentru că le-am dat pe toate! Nu mai am decât stofă…

– Asta e bine. Aveți tone de fotografii cu una dintre cele mai frumoase femei din teatrul liric al ultimilor patruzeci de ani. Asta e tot bine. Ați lăsat niște amintiri incontestabile pentru oricine iubește opera. Asta e, iarăși, bine. Faptul că nu întregiți această imagine cu aroganță, mofturi și ochi dați peste cap, eu aș zice că nu poate fi decât bine.

– Aș fi putut să fiu mai țâfnoasă, poate că aș fi avut mai multe discuri, dar nu aș fi fost eu.

– Ce trebuie să se întâmple ca să vă închideți definitiv unui om?

– Să treacă foarte mult timp. Dolfi mă întreba adesea: „De ce aștepți atât de mult pentru a tăia coarda care te leagă de cineva?“ Ca să fiu sigură că nu greșesc. Apoi, tai în carne vie și uit că acel om a existat vreodată.

– Și sunt mulți asemenea oameni?

– Nu.

– Eu spun trei lucruri: frumusețe, pasiune, simplitate. Îmi spuneți și Dvs. trei?

– Voință, credință, muncă.

– Când ați fost maxim și neîntinat fericită?

– Când am fost copil. Și când am auzit prima dată, la un concert dat la Filarmonica din Iași, o voce din sală: „Uite, mama!“

Rue Monge. Răceala serii se înfășoară în jurul gâtului.

– Alo?

– Puiule, îmi vine să mă zgârii pe ochi!

– Da’ ce s-a întâmplat? Am uitat eu ceva sau ați găsit ceva ce căutați?

– Am uitat să îți dau dulcele! Luasem o bûche de Noël special pentru tine!

Din volumul Cortez de Marius Constantinescu, în pregătire la Editura Baroque & Arts, colecția savoir-vivre. Cuvânt înainte: Mihai Stan. Ilustrația copertei: Ana Wagner