Volumul de debut al lui Cosmin Manolache (Ce față cumplită am)
nu este, cum s-ar crede, având în vedere cuprinsul și caracterul
fragmentar al texului, o antologie, o culegere de povestiri.
Motto-ul din John Barth, unul dintre clasicii postmodernismului,
funcționează, de altfel, ca un semnal de avertizare, care cere un
anumit tip de lectură: “Dar, în adâncul sufletului său, faptul
morții și toate aceste anticipări senioriale erau pentru Ebenezer
ca niște fapte de viață, fapte de istorie și geografie pe care,
datorită educației și înclinațiilor sale naturale, le privea
întotdeauna din punctul de vedere al povestitorului: noțional le
accepta finalitatea; substituindu-li-se, se amuza pe seama groazei;
dar nu accepta cu adevărat nici una, nici alta. Că viețile sunt
povestiri, accepta; că povestirile se sfârșesc, era de acord – cum
ai putea începe alta? Dar ca povestitorul însuși să trebuiască
(sic!) o anumită povestire și apoi să moară… de necrezut! De
necrezut!” (John Barth, The Sot-Weed Factor).
Considerate în sine, autonom, cele mai multe proze vădesc o
descurajantă ariditate, punând la grea încercare răbdarea chiar și
a celor mai conștiincioși cititori. Fapte și impresii dintre cele
mai anodine sunt consemnate cu o perseverență demnă de scopuri mai
nobile – dar, tocmai de aceea, suspectă. În marea lor majoritate,
narațiunile lasă în suspensie (deliberat) conflictul, intriga, de
parcă scriitorul și-ar fi propus să evidențieze cu orice preț
inutilitatea, pentru povestitor, a “subiectului” ales, care aici
pare indiferent. În fapt, tehnica aceasta a amânării sau a
“așteptării frustrate” (cum o numește Paul Cernat, semnatarul
prefeței) relevă o subtilă tentativă de deconstrucție a epicului.
Cosmin Manolache este interesat mai mult de mecanismul povestirii,
de arhitectura (meta)textuală: confesiunea, discursul subiectiv, la
persoana I, dezvăluie nu procesul edificării interioare, ci
inconsistența psihologiei, a experiențelor existențiale.
Introspecția, ca instrument de cunoaștere, se exercită în gol,
reflectând absurdul iluziei substanțialității eului, iar abundența
detaliilor concrete indică aici, paradoxal, vacuitatea
realității.
În spatele evenimentelor se ascunde, totuși, un pattern, o
structură surprinsă abil, cu mijloace dintre cele mai simple:
armata, serviciul, viața familială, prietenii, copilăria,
provincia, toate amănuntele din care se configurează alchimia unei
existențe generice, a omului comun, dobândesc semnificații inedite
în proza lui Cosmin Manolache. Ce față cumplită am nu e nici carte
de memorii, nici roman autobiografic. Ar fi putut fi, dar nu e.
Pentru că prozatorul imaginează o metaficțiune în care propria
biografie constituie doar pretextul epic. Notele pur subiective
trec într-un plan secund iar experiențele narate, de o tristă
previzibilitate (supralicitarea clișeului, a locului comun), nu mai
au o miză, ca să zic așa, “referențială” – dar capătă un caracter
simbolic și ilustrează scenariul căutării, de fapt al rătăcirii și
înstrăinării de sine.
Încercând să se regăsească în propriul trecut, personajul-narator
devine captivul unei ficțiuni, iată, deloc banale, despre
banalitatea existenței în genere: “…autorul vorbea despre sine ca
despre un străin, ca și cum și-ar fi urmărit mișcările de undeva de
sus, ori pe un monitor. (…) Nu mai pot scrie așa, ca despre un
străin. Mai bine mi-aș povesti viața, istoria mea, asta m-ar
mulțumi, într-adevăr. Mai bine asta. Mă simt atât de străin aici și
nu-nțeleg de ce nu am puterea să mă-ntorc acasă definitiv. Oricum,
acasă nu mai am ce căuta prea curând. Parcă sunt blestemat să umblu
aiurea”.
Cu excepția ultimelor trei proze din volum, toate celelalte
schițează minuțios coordonatele esențiale, stereotipiile vieții de
zi cu zi – un fel de moarte cotidiană a unui tânăr ce face naveta
între provincie, unde a copilărit și unde locuiește încă familia
sa, și Capitală, unde se zbate să supraviețuiască, în condițiile
tranziției postcomuniste. În orizontul acesta cenușiu, de
exasperantă monotonie, se insinuează câteodată, fulgurant, lumina
unor înțelesuri nebănuite, profunde, evidențiate firesc, fără
ostentație (v. Mentă și diluant ori, mai ales, Crampoane). Eșecul
în dragoste este mărturisit deschis, cu sinceritate, fără teama
ridicolului, dar nu fără o anumită pudoare a suferinței: “Legătura
cu Sonia m-a devastat. Parcă sunt un teren viran după detunăturile
care-au distrus tot ce-a fost în picioare. Nu știu dac-am ieșit
întreg din toată povestea asta. Oricum, am des probleme. Vreau să
zic că parcă nu sunt eu. Trebuie să mă tragă cineva de mânecă,
să-mi spună că iar am comis o tâmpenie. Apoi reintru în apatia pe
care n-o mai pot lepăda de cînd m-am despărțit de Sonia” etc.
Cosmin Manolache nu insistă, ca atâția alții, pe detaliile șocante,
triviale, scabroase, nu-și face un scop din sfidarea burghezului,
deși nu ocolește nici sexualitatea, nici vocabula neaoșă. Erotismul
e văzut ca un aspect al existenței printre altele, reprezentat
aici, într-adevăr, neconvențional, însă fără stridențe ori accente
grotești.
Povestea personajului (a cărui identitate onomastică autorul nu o
dezvăluie), cunoscut printre amici sub diverse nume de împrumut
(Prosinecki, Jesus etc.), și a familiei sale e rezumată în câteva
reflecții (mai exact, mărturisiri) de o dezarmantă simplitate:
“Familia noastră pare divizată. Nu știu ce s-a întâmplat între
timp. Prostata mea, nici măcar ea nu poate să le ridice moralul, de
fapt, să-i facă deschiși spre vorbe bune. Nu. Iar soră-mea s-a
lansat în ultimele zile într-o cursă de urmărire a biletelor pentru
Litoral printr-un sindicat, o chestie obscură din care ar trebui să
profite vreo șase fete nemăritate. Îi privesc pe toți, unul câte
unul, apoi mă uit și la mine. Adevărul e destul de trist. Ne cam
paște singurătatea. Asta-i o boală destul de puturoasă. Și arată și
ciudat. Mama, chiar și ea se retrage în lumea personajelor livrate
fără oboseală de un televizor neadormit. E cam nasol. Iar asta o
știu și ei, la fel ca mine.”
Protagonistul (tipul omului mărunt, al “anti-eroului”, cum s-a
observat) nu evită banalitatea, de care oricum nu poate scăpa, are
conștiința propriei insignifianțe și-și acceptă, cu un fel de
resemnare dezinvoltă, condiția derizorie. Cosmin Manolache nu are
vocație de “huligan”, nu crede în idealul mântuirii colective și în
nici un fel de salvare, nu vrea să scrie romanul generației sale,
de care se simte la fel de străin ca de sine însuși. Discret, poate
mai mult decât ar fi fost necesar, sugerează totuși suficient de
limpede că tot ceea ce se întâmplă în viață, până la lucrurile cele
mai lipsite de însemnătate, reflectă o structură reductibilă, în
cele din urmă, la un model mitic, de “poveste”. Cuvintele nu
descriu, nu denumesc lucrurile, dar le inventează, așa cum
narațiunea nu e menită să reprezinte realitatea, ci să o instituie,
sau să i se substituie. Pe jocul acesta, borgesian, care transformă
textul într-un spațiu al convergențelor multiple, al metamorfozelor
și specularităților inextricabile, mizează și microromanul lui
Cosmin Manolache.
În ultimele proze din volum – Gua, Salutul, Santinelele muzicii –
autorul pune în contiguitate câteva – cele mai importante – motive
anterioare, replici, într-un extrem de interesant dialog cu
propriile texte. La auzul unei melodii simple, ușor de memorat,
Iulică (personajul din Santinelele muzicii) refuză să mai meargă la
biserică și să asculte complicatele cântări bizantine. În subtext,
reacția sa justifică demersul prozatorului, care a ales
simplitatea, chiar facilitatea, știind ce pierde, dar și ce ar
putea câștiga: “De asta-ți spun, băiete, cam de-atunci am intrat și
eu în Republica muzicii, unde cred că se află și Iulică, cel care
avea să moară până la urmă în drum spre spital. Îți spun, ca să
știi pe cine o să-njuri sau la cine o să te gândești poate ca la o
minune când uitarea mă va șterge din mintea ta, că decât un tată
primar, înjurat de întreg orașul, mai bine aclamat de Scala din
mintea mea”.
Opțiunea prozatorului e însă una ironică, pentru că el răstoarnă
perspectiva, spectaculos, abia acum, la final: povestea face
inutilă o existență trăită monoton, în acordurile exasperante ale
câtorva tonuri. Iulică este cititorul naiv pe care autorul îl
ucide, cu cruzime, în propriul text. Dacă te-a plictisit cartea lui
Cosmin Manolache, nu uita că, în fond, de te fabula narratur.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la
Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut
publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în
filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor
la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala
simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura
Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu –
de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii
despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a
personalitatii, 2007.