Dacă nu era cu totul limpede de la primele volume, începând cu Sunt o babă comunistă! a devenit foarte clar că miza lui Dan Lungu nu mai e literatura în sine, așa cum am fost obișnuiți într-o tradiție dominată de autonomia esteticului, ci comunicarea cu o masă cât mai largă de cititori. Fapt care a stabilit, într-un fel, atât ritmul (autorul publică la doi ani câte un volum), cât și modalitatea de construcție a romanelor. În locul tematizărilor complexe și a psihologiilor abisale, Dan Lungu propune, în toate cărțile sale, meditații când serioase, când parodice – redactate într-un stil lejer, însă îngrijit – cu privire la tipologii umane dintre cele mai banale. Ceea ce-l ajută, de altfel, pe prozator să nu alunece decât rareori în clișeu nu e capacitatea de analiză a unor situații individuale, cât forța ieșită din comun de a sesiza – și de a prinde în formule pregnante – cele mai colorate stereotipii ale cotidianului românesc din ultimii douăzeci de ani. Atât de pregnantă e această forță, încât nu-i exagerat să se spună că, luate în totalitate, romanele lui Dan Lungu alcătuiesc cea mai expresivă culegere de “folclor urban” recent. Ce-i drept, ca orice “culegător” respectabil, Dan Lungu are capacitatea de a transforma – nu pur și simplu de a transcrie – cele mai clișeistice situații sau limbaje ale societății românești de azi. Puțin s-a observat, deși era evident încă din Raiul găinilor sau din Băieți de gașcă, că prozatorul ieșean e, mai degrabă decât un realist get-beget, un “estet” al cotidianului. Într-atât sunt de surprinzătoare asociațiile spontane ale Realului identificate de ochiul ager al prozatorului, încât, deși nu se depășește nicăieri cadrul cel mai strict al realității, limba lui Dan Lungu pare un produs fantasmatic.
Nu face excepție de la această formulă nici cel mai recent roman, În iad toate becurile sunt arse (Polirom, 2011). Cartea nu e întru totul nouă, căci autorul simte nevoia să revină într-un fel la ceea ce constituia miezul volumului de proze scurte Băieți de gașcă, povestirea cu titlu omonim. Doar că, transcrisă intercalat, în italice, aici ea nu mai are un sens de sine stătător, ci servește drept cadru simbolic al destinului naratorului. Acțiunea romanului se desfășoară contrapunctic, pe două planuri complet distincte, conforme fiecare cu câte o etapă a vieții personajului central. Deși e vorba de una și aceeași persoană, adolescentul poreclit Franzelă, vesel și nepăsător ca un cal breaz, e cu totul diferit de posacul și mizantropul Victor, afectat deja de toate dezamăgirile și decepțiile maturizării. Tema centrală a romanului e, probabil, și cea mai pretabilă la un pact cât se poate de fericit cu publicul cel mai larg. Nostalgia pentru copilărie sau adolescență, dilemele maturului intrat în rutina cotidiană, încercarea de regăsire a identității – binecunoscutul slogan “Be yourself” nu-i străin de morala romanului – au evadat de multișor din literatură, devenind bunuri simbolice de larg consum. Sigur că, recondiționate și problematizate, ele ar putea să dea literatură de cea mai bună calitate. Din păcate, însă, Dan Lungu nu caută nicio clipă resorturile adânci ale psihologiei personajului central. Evoluția de la adolescența frenetică la insuportabila stare de adult e descrisă, repetitiv, prin metafora ultra-uzată a “morților succesive”, în timp ce pasajele despre aspirațiile personajului central seamănă izbitor cu militantismul din reviste glossy pentru “libertatea interioară” a individului: “Ani buni crezuse că nimic din acel trecut nu e recuperabil, că fiecare moarte îl îndepărtează cu cruzime de el, cel de atunci. Nu, nu era neapărat mai bun sau mai frumos, dar era mai liber și mai sincer. Iar toată distracția și vorbăria, cuvintele deocheate și mitocăniile de care își amintește cu drag și disperare, nu după ele tânjește, unele poate nici nu vor fi fost întocmai, ci după libertatea, bucuria și inocența din spatele lor, pe care, odată cu fiecare moarte, le crezuse îngropate tot mai adânc”.
Dacă resorturile interioare ale personajului rămân mecanice iar dilema centrală cu totul falsă, ceea ce salvează fie și parțial romanul de la eșec e modalitatea de construcție și inventitatea de limbaj la care trimiteam mai sus. Transcrisă alternativ, în capitole mici, cu tăieturi narative de efect, povestea adolescenței fericite scurtcircuitează permanent starea dezabuzată a maturității. Într-atât de bine colaborează cele două dimensiuni în romanul lui Dan Lungu, încât, de la un punct înainte, încep se influențeze reciproc. Un foarte interesant joc de lumini și de umbre orchestrează prozatorul în această evoluție simultană pe două planuri: la capătul ei, în bula copilărească pătrunde deja prima decepție (căderea inocentei Olivia în păcat), în timp ce maturitatea dezolantă îmbracă treptat aerul ireal al redescoperirii metafizicului. Într-un anumit sens, evoluția romanului respectă toate datele simbolice ale parcursului inițiatic: prin acea “îmbarcare” aproape inconștientă în camionul cu cadouri pentru un centru de plasament, Victor nu numai că iese temporar din monotonia de zi cu zi, ci are prilejul să-și regăsească axul de mult pierdut al vieții. Pelerinajul din ultimul capitol – împreună cu copiii pe care nu i-a avut niciodată, dar pe care și i-a dorit fervent – la “mormântul lui Moș Crăciun” echivalează cu întregirea spirituală a personajului central.
Și mai interesantă în roman e alternanța permanentă a
scriiturii celor două planuri. Căci, dacă traumele maturității sunt
transcrise într-un ton mai degrabă neutru, șters, prin intermediul
unor pasaje narative cât se poate de conformiste (doar coșmarurile
lui Victor mai nuanțează atmosfera), în schimb, timpul fericit al
adolescenței stă sub semnul exploziei de limbaj. Pe cât de
“normală” e viața adolescenților Franzelă, Fasolă, Văru, Paganel,
Capalb sau Bastârcă, pe atât e ea de colorată sub raportul
expresivității. E aproape imposibil de expus inventivitatea
extraordinară a prozatorului în transcrierea idiomului tinerilor
puși mereu pe năzbâtii. Expresii miștocărești, înjurături
elaborate, comparații trăznite, maxime și sentințe “de cartier”,
care de care mai fabuloase, compun limbajul autonom al acestei
lumi, la care naratorul aderă aproape total. În acest univers
mucalit, în care demonul bășcăliei veghează îndeaproape la
păstrarea bunei dispoziții, “soarele căca numai foc”, iar gândul la
bere “se-nvârte în creier ca musca în borcan”. Cele mai pitorești
pasaje sunt dedicate, totuși, admirației excitate a adolescenților
dintotdeauna pentru “sexul mișto” – căruia imberbul Franzelă îi
dedică un adevărat imn religios-licențios: “Pe cinstea mea, chiar
aveai la ce te benocla! Pe măsură ce ni se perindau prin fața
felinarelor, dând, din reflex, zgura la o parte, îți clăteai
privirea cu bucățele una și una, făceai inundație la plombe, mureai
și înviai și de câteva ori într-un sfert de oră, le felicitai pe
mamele care le-au născut, întrebându-te dacă și ele, la rândul lor,
sunt la fel de bune. Doamne, câte buci am petrecut cu privirea!
Dacă pentru fiecare dintre ele ar fi zornăit un bănuț în pușculiță,
acum aș fi fost miliardar și m-aș fi tolănit la plajă pe Coasta de
Fildeș. Doamne, câte țâțuște am mângăiat din ochi, arzându-mi
suflețelul, și câte perechi de bulane mi-au forfecat visele
franjuri-franjuri. Câte gâturi lungi și grațioase, împufoșate,
mi-au uscat cerul gurii de dorință, câte liceence futeșe am
dezghiocat din uniformă cu mintea”. De la Creangă încoace, avem
puțini autori mai sensibili la farmecul ștrengăresc al copilăriei
sau al adolescenței, cu tot amestecul său de inocență și de
instinct necontrolat, și în același timp mai capabili de a inventa,
fără să-l falsifice, un jargon specific acestei vârste. Modelul
îndepărtat, dar foarte acut, al imaginarului nostalgic marca Dan
Lungu rămâne, oricât de ciudată ar părea paralela, clasicul
moldovean de la sfârșitul secolului trecut. Fără a pierde ceva din
consistență, nostalgia lui Creangă îmbracă acum forma limbajului
miștocăresc al eroilor lui Dan Lungu: “Și tot așa întindeam mațul,
ba unul, ba altul, și ne simțeam al naibii de bine, ne durea la
bască de școală, de mizerie, de cozi, de frig, de foame și de toate
bla-bla-urile celor care mâncau căcat pe toate drumurile”.
În spatele lui Dan Lungu stă un prozator care, dacă s-ar lua mai mult în serios, ar putea produce romane nu doar plăcute, ci și durabile.
ALEX GOLDIȘ (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.