Exista in faimosul film Brazil, al lui Terry Gilliam, o scena cutremuratoare, printre multe altele de aceeasi factura. Un personaj cade rapus de un glont; tot atunci se declanseaza un soi de tornada care rastoarna lucrurile si produce devalmasie printre oameni, agita ziarele parasite pe caldaram si le antreneaza pe trupul defunctului, de care se lipesc ca prin miracol. Un alt personaj, vrand sa descopere identitatea celui prabusit, incearca sa le dea la o parte, scurma din ce in ce mai anxios printre ele, dar nu izbuteste sa dea decat de alte ziare. Desi pastrau forma corpului pe care se incolacisera, ziarele l-au absorbit si l-au inlocuit.
De cate ori imi amintesc de Cornel Radu Constantinescu (si marturisesc ca o fac adesea, direct sau prin ricoseu, ori de cate ori citesc un comentariu plastic pe care mi l-as dori animat de spiritul sau alert), imi revine in memorie scena descrisa mai sus. A trait printre ziare si pentru ziare, scriind cu asiduitate, cu pasiune si cu o sinceritate necorupta de vremuri sau oameni, saptamana de saptamana. Ziarele l-au absorbit cu totul, s-a topit in ele cu devotiune, cu frumoasa ingenuitate si cu credinta ca, prin cuvantul scris, poate schimba lumea. Si, adesea, a si schimbat-o. A initiat campanii pentru adevar si dreptate si a platit cu varf si indesat pentru eroismul cu care a strabatut niste epoci deloc eroice. Desi si-a investit talentul intr-un gen care pe multi ii mortifica, a izbutit sa creeze un tip de cronica plastica problematizanta, de atitudine, care starnea interesul general si care reusea, doar ea, sa vanda jurnalul pentru care era scrisa. Judecatile sale, exacte si taioase, au facut din cronicile sale, harazite efemerului paginii de ziar, repere durabile in istoria plasticii contemporane romanesti. A ucenicit la Editura Politica si apoi la Enciclopedica, dupa care a trecut in breasla jurnalistilor, pe care nu mai parasit-o pana la moarte. A scris ani la rand pentru Contemporanul, a facut o escala, scurta dar rodnica, la Televiziunea romana, a venit la Adevarul literar si artistic si a poposit, in vara anului 2000 in redactia Ziarului de Duminica. Inceputul muncii jurnalistice printre noi l-a petrecut cu un entuziasm pe care a reusit sa ni-l transfere, scapandu-ne, cu multe prilejuri, de indoieli si ezitari. Aducea comentariul hebdomadar in ultima clipa si, adesea, il incheia pe mesele din redactie. Inainte de asta, ne dadea telefon ca sa ne vesteasca tema si sa ne explice, in detaliu, motivele pentru care alesese sa scrie despre cutare sau cutare. Patima cu care deslusea sensurile unei expozitii, ale unui salon sau ale unei tabere de creatie venea si din dragostea pentru arta si din vocatia sa de a nu sta niciodata pe margine, dar nu ii obtura luciditatea si spiritul critic. De la o vreme, tonicele sale descinderi in sediul nostru din strada Luterana s-au rarit. Ne duceam sa-i luam comentariile de acasa desi, din cand in cand, cu pas tremurat si suflu sincopat, mai izbutea sa ajunga el insusi in redactie. Vorbea despre moarte, ii presimtea apropierea, dar parea ca nu se lasa sufocat de ganduri funeste. Desi le pomenea, isi persifla suferintele fizice si ne spunea, dupa fiecare remisiune a bolii, ca a mai pacalit-o o data pe batrana doamna. Cand nu a mai reusit s-o pacaleasca, in decembrie 2001, a facut marea trecere in graba, pe fuga, preocupat, fara indoiala, de ideile cu adevarat importante pentru care traise.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar