Poezia Irinei Nechit are ritm, viteză și decupaj nemilos. Tehnica este la fel de eficientă ca la textualiști, doar că imaginile sunt relaxate, pătmirile fără convulsii. Copilul din mașina galbenă, Editura Cartier, este un volum al tușelor rapide și al recuzitei simbolice, mărturie a sensibilității moderne, despovărate de patetismul caracteristic unor producții basarabene.
Există nenumărate fenomene amenințătoare, dar ele doar anunță sau amintesc, fără ca vreodată să declanșeze carnagiul: “Călimara a spart pavajul ieșind neagră la suprafață,/ trei pene stau înfipte în ea,/ mai înalte decât orice trecător// La lumina zilei par neclintite/ adunând praful orașului,/ noaptea le trezește vântul// Poleite cu aur/ penele încep să se rotească/ puțin înclinate/ strălucind pentru oamenii care se pregătesc de somn” (Călimara (baltice)).Simțul poetic se aventurează până pe marginea prăpastiei, privește puțin în jos, apoi se răsucește spre tărâmuri mai sigure. Apocalipticul sovianyc nu mai reprezintă o atracție pentru postdouămiiști: “Inainte de a se lumina de ziuă/ verific dacă nu am murit dacă nu am uitat/ cum se trezește corpul meu”. Moartea nu mai este o prăbușire tragică, ci o frustrare, o privare de bucuria provocată de miracol: “trec prin toate camerele și verific/ dacă nu a murit nimeni/ dacă s-au trezit toți și au văzut troienele” (Viscol). Iar miracolul este întotdeauna ceva simplu, ritualic, pur.
Ilustrativ pentru răceala medicală cu care este întâmpinată moartea e poezia O împușcătură. Pragmatismul ei m-a dus cu gândul la filmul Being John Malkovich: “îmi strecor umerii coșul pieptului burta luneacoasă/ șoldurile late și tălpile goale/ prin tunelul rămas în capul meu/ după ce glontele iese prin tâmpla stângă/ mai respir o zecime de secundă”. Nu poate decât să mă bucure răcoarea și echilibrul adjectival al acestor versuri. Duse sunt vremurile de extaziere romantică, de teze patriotice susținute în rime previzibile, cum duse sunt și duritățile și cinismul intertextuale ale poeților care s-au înfrățit cu douămiiștii români.
Lumea poetei nu este un paradis. Unele imagini par extrase din Lautréamont, însă prelucrarea este în genul poemului Sărmanul Dionis: “Doar păianjenii/ au picioare sănătoase și aleargă pe străzi/ ei sunt adevărații campioni/ trimiteți-mă înapoi în locul acela unde o planetă o roșie/ mă așteaptă să-mi sară pe grumaz/ și să-mi sugă sângele ca o ploșniță” (Vino mai des).
Coordonata de bază a inspirației este luciditatea. Păi și atunci se mai poate vorbi de inspirație? Poate mai curând de dicteu semiautomat, construit prin amintiri și trimiteri refractate. În această formulă, poezia reușește în funcție de gradul de inteligență al emitentului. Și asta se verifică cel mai bine prin producerea unui fragment: “nu uitați condoleanțele mai e/ loc în ultima pagină mai repede fato/ termină fraza pune punct/ de unde s-a luat o muscă atât de/ grasă în birou/ ninge ca pe vremuri dumnezeule s-au întors/ iernile de altădată/ de ce eu de ce eu/ de ce anume pe mine mă puneți să alcătuiesc în grabă/ texte îndurerate sincere foarte scurte/ adio lucia adio mariana adio gheorghe adio dan adio iustin” (Grasă în birou). Ironia înseamnă rafinament. Este pragul ultim în evoluția de la patetism și, ulterior, sarcasm.
Modalitatea de închegare a peisajului mimează tehnicile suprarealiste, însă afectivitatea și coerența logică a imaginilor denotă eficiență a scriiturii și nu aderare la -isme. Pariul este cu atât mai câștigat cu cât dinamismul versificării se bazează pe decoruri semitradiționale, între vegetal și citadin: “putregaiuri aduse pe tălpile pantofilor tăi de uriaș/ iarbă uscată în buzunare mulți curnuți pe mânecile hainei/ pe care o țin atârnată peste balcon și ghimpii/ căzând în gol de la etajul unsprezece/ cureaua scoasă din pantaloni ca un șarpe strivit” (Un apartament deasupra copacilor).
Ca să recapitulez, reușitele poeziei Irinei Nechit sunt lejeritatea tonului, firescul discursului, lipsa de emfază în înregistrarea lucrurilor grave și o dispoziție jucăușă, inocentă. Bineînțeles, cei naivi ar putea zice: ei aș, așa poeme putem scrie și noi! Însă minimalismul care ține în frâu adevărurile grave, care se folosește de fața simplă a lumii pentru a sugera găurile negre ale sufletului este o măiestrie greu de dibuit. Numai un artist iluzionist poate jongla cu scamatorii fără să cadă în derizoriu. “Niciun plan” este o asemenea jonglerie: “ceafa ta miroase a timp pierdut/ din joben țâșnește un stol de vrăbii/ nu am niciun plan, îți răspund,/ nu știu dacă mai eram în viață/ când am ieșit la plimbare,/ tu îți vâri mâna după guler și mai scoți/ un porumbel dresat/ care dispare în nămeți// o așteptăm cu multă răbdare/ pe cățelușa ta albă/ să se ușureze sub copac,/ apoi intră în casa înaltă/ unde morții fac gimnastică pe covor”.
FELIX NICOLAU este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.