Relația cu Dumnezeu este un lucru destul de complicat, iar miza ei n-are cum să fie una minoră. De aceea, în funcție de multe criterii – printre care tradiția, educația, cultura, caracterul, nivelul de trai, locul de viață, locul de muncă, anturajul etc. – există mai multe feluri de credincioși.
În primul rând, firește, cei care-și dedică viața lui Dumnezeu, clericii. Nu e prea mult de comentat în cazul lor. Preoția, respectiv călugăria, sunt vocații. Vorbim despre oameni care nu doar cred necondiționat în toate cele sfinte, dar simt nevoia să slujească religia toată viața și în mod exclusiv. Excepțiile la care ne putem gândi fiecare dintre noi sunt doar atât, excepții.
În al doilea rând, ceea ce se cheamă credincioșii practicanți, care nu doar că țin toate sărbătorile, toate posturile și celelalte rânduieli, dar merg frecvent la slujbele bisericești, unii dintre ei chiar zilnic. Nici aici nu mi-aș permite prea multe comentarii. Faptul că din rândurile lor fac parte și cei pe care îi numim bigoți sau habotnici, inclusiv cei care se-mbrâncesc și se calcă în picioare la sărutatul moaștelor, nu are cum – în opinia mea – să umbrească onestitatea credinței discrete a marii majorități a credincioșilor practicanți.
Urmează marea masă a celor care cred cu tot atâta sinceritate în Dumnezeu, dar dau mai rar pe la biserică și țin rareori rânduielile acesteia, poate cu excepția unei rugăciuni în fiecare seară. Fac parte dintre ei, așa că orice comentariu ar fi subiectiv.
Cele mai interesante categorii de credincioși sunt însă ultimele două. Mai întâi, credinciosul ocazional. El crede foarte tare în Dumnezeu și în puterile Lui… de fiecare dată când are ceva să-I ceară. De boală, de bani, de dragoste, de ce-o fi. Se roagă fierbinte, ca-n bancul cu Zidul Plângerii („Ia 10 dolari și lasă-l pe Dumnezeu să se concentreze!”) sau ca în cel cu locul de parcare („Mulțumesc, Doamne, nu mai e cazul!”), după care – indiferent că i s-a împlinit sau nu rugămintea – își vede de treabă, iar de Dumnezeu își mai amintește doar la viitoarea nevoie.
În fine – subiectul principal, de fapt, al acestor rânduri – simpaticul credincios cu răspundere limitată. Credinciosul SRL îi vede pe Dumnezeu, religia și Biserica – luați cumva la pachet – drept un soi de prestatori de servicii. Credinciosul SRL se-nsoară la biserică – ocazie cu care, firește, respectă întregul ritual, sărută Crucea și Sfânta Evanghelie, poartă cununa, dănțuiește ca Isaia –, își botează copiii în cristelință și își îngroapă morții cu slujba cuvenită, dar în rest să n-audă de popi și de Biserică! Mai mult, credinciosul SRL este de regulă foarte activ în combaterea misticismului, a predării religiei în școli (făcându-se a nu ști că aceasta este oricum opțională), a construcției unui număr exagerat de mare de biserici etc.
Cel mai bine mi-l imaginez pe credinciosul SRL așteptând popa să-i facă sfeștanie de casă nouă și-n timpul ăsta înroșind Facebook-ul cu postări în care se arată revoltat de preoții care-ți bat la ușă de Bobotează.