Creditul in valuta: dilme si riscuri

Potrivit datelor oficiale componenta in valuta a detinut 2/3 din totalul cresterii (cca. 19% in termeni reali) a creditului neguvernamental in acest an. FMI si BNR si-au manifestat preocuparea fata de aceasta evolutie si Banca Centrala a anuntat marirea rezervelor obligatorii ale bancilor comerciale pentru depozitele in valuta – de la 22% la 25%. Ce dileme a nascut si cat de riscanta este cresterea creditului in valuta?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare unele clarificari sunt utile. Astfel, o trasatura a economiei monetare romanesti este dreptul de retentie totala a valutei si posibilitatea ca bancile comerciale sa acorde credite in valuta pentru diverse operatiuni (mai recent pentru constructia de locuinte si cumpararea de bunuri durabile). De altfel, masa monetara in circulatie, M2, are o componenta valutara ce detine aproximativ 40% din total. Cresterea fulguranta a creditului in valuta era de asteptat; diferentialul dobanzii (diferenta dintre dobanzile la creditele in lei si dobanzile la cele in valuta) impreuna cu politica deliberata de apreciere reala a leului au format o combinatie “magica”, care a orientat solicitatorii de credite spre imprumuturile in valuta –un comportament, de altfel, rational. Inclinatia spre imprumuturi in valuta a fost intensificata de cvasi-stabilitatea cursului nominal al leului fata de dolar luni intregi (pe fondul aprecierii puternice a Euro-ului fata de dolar), care a marit atractivitatea creditului in valuta. Aceasta este explicatia privind dinamica structurii creditului total si care tine de rationalitatea celui care solicita credit  (care nu poate fi indiferent la costul creditului).
Expansiunea creditului total (in lei si valuta) se explica prin relansarea economiei in ultimi doi ani si scaderea dobanzilor. In fapt, creditul neguvernamental real a crescut sensibil si in 2001, dar disproportia intre componentele sale nu a fost atat de pregnanta ca in acest an, cand stabilitatea cursului nominal al leului a fost “remarcabila”  si a condus la o scadere mai accentuata a inflatiei decat cea anticipata. In fapt, BNR a facut eforturi mari de a evita aprecierea nominala a leului, in conditiile unui surplus de valuta considerabil pe piata valutara, pe care a fost nevoita sa-l cumpere, ceea ce a marit mult cheltuielile de sterilizare (de absorbtie a surplusului de lichiditate pe piata).
Sa revenim la intrebarea cheie: cat de riscant este creditul in valuta. Exista doua intrebari derivate la care trebuie sa se raspunda. Prima este: exista un pericol iminent de supraxepunere a bancilor comerciale? Pe termen scurt, nu; bancile nu au recurs la linii de finantare externe importante (la imprumuturi) pentru a face fata solicitarilor interne si nivelul creditului in valuta acordat (ca stoc) nu este inca excesiv (aici intervine dolarizarea oficiala a economiei). A doua intrebare priveste perspectiva: cat de sustenabila este politica de apreciere a leului care a fost promovata de Banca Centrala in ultimii doi ani si ca mijloc de a ajuta dezinflatia. In masura in care castigurile de productivitate fac ca exporturile sa nu fie lovite de aprecierea reala a leului si, in plus, exista o finantare usoara a deficitelor externe, o politica de apreciere reala a leului poate continua. Dar aceasta este o ipoteza ce poate fi invalidata. Cu alte cuvinte, nu se poata miza pe o permanenta a acestor conditii si precautia trebuie sa-si gaseasca loc; nu neaparat in raport cu viitorul imediat, dar sigur judecand faptele in perspectiva. Exista numeroase exemple in lume, cand perioade de apreciere reala a unor monede locale au fost urmate de deprecieri brutale, care au sugrumat multe afaceri si au cauzat probleme mari unor banci comerciale; de aici si grija fata de supraxepunere si operatiunile de protejare (hedging) fata de riscul valutar.
Un aspect foarte relevant, legat de perspectiva, pe care nu l-am amintit in discutia publica nefiind evocat, se pare, nici in dialogul cu FMI,  este altul: Romania s-a angajat sa deschida, practic, contul de capital pana in 2004. Cu exceptia unor operatiuni pe piata monetara si achizitii de pamant ale nonrezidentilor in Romania, operatiunile cu obligatiuni de stat si corporative, pe termen scurt si lung, ale rezidentilor in strainatate si ale non-rezidentilor in tara noastra vor fi liberalizate. In general, este recomandabil ca liberalizarea contului de capital sa aiba loc daca inflatia este domesticita bine, daca disciplina financiara este regula jocului in economie, daca institutiile de supraveghere prudentiale au o istorie testata in materie, daca pietele financiare sunt suficient de adanci sa absoarba socurile unor intrari si iesiri masive de capital. La toate aceste capitole Romania mai are pasi buni de facut. De aceea, deschiderea contului de capital, practic, la orizontul anului 2004, mi se pare prematura atat in sine, dar si in raport cu evolutia creditului in valuta.
In timp ce situatia creditului in valuta nu prezinta un pericol imediat, s-ar putea ca deschiderea contului de capital sa schimbe datele problemei nu in bine. Am putea asista la o crestere mare a imprumuturilor externe contractate de diverse entitati publice (inclusiv de municipalitati) si private, la o ingrijoratoare “exuberanta irationala”, ca sa folosesc expresia faimoasa a lui Alan Greenspan.  Daca aceasta indatorare vertiginoasa s-ar cumula cu intrari de capital speculative in economia romaneasca (stimulate de diferentialul dobanzii si aprecierea reala a leului), stabilitatea sistemului financiar, a economiei ar avea de suferit.
Banca Nationala are temei sa fie preocupata de perspectiva unei cresteri puternice a creditului in valuta, mai ales daca ipotezele nefavorabile mentionate mai sus ar gasi sustinere, intr-un fel sau altul, in realitate. Ce este de facut? In primul rand, trebuie ferm continuata dezinflatia, care sa permita diminuarea dobanzilor; disciplina financiara este esentiala pentru scaderea dobanzilor reale. In pofida unor reactii critice ale bancherilor comerciali, banca centrala nu se poate dispensa de utilizarea unor mijloace administrative; este ca si cum a-i reprosa bancii centrale ca foloseste mecanismul rezervelor obligatorii. Pentru a reduce costul sterilizarii BNR merita sa considere emiterea de bonuri proprii denominate in valuta. Argumentul ca statutul nu i-ar permite o asemenea operatiune nu poate fi convingator; in situatii deosebite se recurge la mijloace speciale. Totodata, fondurile nerambursabile de la UE si imprumuturi ale statului care nu sunt utilizate imediat, sa fie depozitate in conturi speciale (escrow) la BNR, pentru a atenua presiunea asupra pietei valutare. Banca centrala trebuie sa fieinarmata mai bine pentru a contracara posibile intrari masive de capital (speculative). De aceea, ar fi bine  sa se reexamineze programul de liberalizare a contului de capital adoptandu-se masuri care sa discrimineze impotriva intrarilor de capital speculative (de genul rezervelor obligatorii neremunerate depozitate la BNR pentru o anumita perioada). In fine, bancile comerciale sa-si intareasca monitorizarea clientelei si sa se provizioneze in mod corespunzator.