Matrioska, stie toata lumea, e papusa de lemn pictata in culorile vii ale portului popular rusesc, din care apar, rand pe rand, alte si alte papusi asemanatoare, tot mai reduse ca dimensiune, pentru a incapea fara nici o dificultate una in cealalta. Intr-o viziune a stiintelor de avangarda, Matrioska a ajuns simbol pentru creier. Mai exact spus, pentru suportul de orice fel (uman sau mecanic) al inteligentei, creierii acestia avand calitatea de a se cuprinde unul in altul, dispunandu-se asadar intr-o arhitectura complexa si colaborand nemijlocit la realizarea unor performante tehnice spectaculoase.
Multi ar putea trata ideea drept o nebunie, fiindca tinde sa schimbe relatia noastra traditionala cu lumea. Ne obliga sa gandim in functie de repere ce ies in chip hotarat dincolo de cadrul strict uman al civilizatiei. De ce sa iasa? am putea intreba alarmati. De ce sa nu ramanem intre comoditatile, totusi productive, ale creierului nostru autentic si in limitele unei evolutii naturale ce ne-a construit ca oameni si ne-ar putea oferi coordonate trainice si pentru viitor? Ei bine, vizionarii astia de formatie tehnico-matematica au un singur raspuns: pentru ca lor li se pare ca viata curge firesc spre colosala fuziune de inteligenta pe care ne-o prezic. Ne-am lansat intr-o cursa a constructiei de computere tot mai performante, iar abilitatile ingineresti ale omului ajung sa creeze obiecte din ce in ce mai mari si sa controleze forte din ce in ce mai impresionante. Informatica si metodologiile de programare inregistreaza progrese ce conduc inevitabil la masinile superinteligente, de dimensiuni cosmice, dar si – la polul opus – de marimi inversate, computere vizibile abia prin microscop. Toate aceste masinarii inteligente si producatoare de inteligenta se imbuca una in alta si se protejeaza reciproc, contribuind fiecare la nasterea unei megainteligente sintetice, care va fi, in orice caz, mai mult decat suma izbanzilor lor individuale. Va fi altceva.
In acest creier Matrioska al viitorului, inteligenta umana se va cuprinde, probabil, mai spre mijlocul papusii, intre reperele “extrem de mare” si “extrem de mic”, intre performanta absoluta si o oarecare mediocritate inevitabila. Nu vom fi exclusi de la aceasta aventura despre care stim unde incepe, intrucat o pornim noi insine, fara sa putem spune unde va sfarsi. Fiindca ne incearca si nedefinitul, dar tulburatorul sentiment ca ar putea sa nu se termine niciodata. De la inteligenta noastra se asteapta lucruri importante, deoarece masinile de pe megascala dimensiunilor posibile trebuie construite de cineva, iar constructorul acela urmeaza sa dea, dupa modelul divin (“Sa se faca lumina!”), si semnalul de pornire, impulsul fundamental. O asemenea masina care sa reprezinte primul (ori ultimul, cum doriti) recipient al Matrioskai rationale n-ar mai avea dimensiuni descrise prin masuri preluate din repertoriul experientei comune. si nici nu va fi alimentata satisfacator cu energiile produse de civilizatia actuala, chiar daca
s-ar pune la bataie, concentrat, resursele intregii planete Pamant. Savantii o vad construita din materia unui intreg sistem solar si consumand, ca sa poata functiona eficient, energia extrasa din stele. Un veritabil vampir al zonei galactice unde ne aflam.
Te doare mintea! Ceea ce nu-i decat o alta dovada ca inteligenta umana – altfel plina de o inventivitate mereu surprinzatoare – ramane, totusi, sub nivelul inteligentelor universale pe care suntem chemati sa le producem si sa le punem in miscare. Cu toata limitarea noastra fundamentala, urmeaza sa cream un invelis artificial in jurul Soarelui, ca o cochilie de scoica inchizandu-se peste perla energetica indispensabila. Scenariile actuale, care vad perfect posibila din punct de vedere tehnic operatiunea in jurul anului 2250, ne complexeaza pe noi, visatorii profani, prin acuratetea savanta si dinamismul lor senzational. Ca sa nu se spuna ca fantazez, citez la modul rezumativ dintr-un asemenea proiect tehnic destinat viitorului nu prea indepartat: se convertesc unul sau mai multi asteroizi in colectori de energie (timp de executie: cativa ani); se dirijeaza asteroidul colector spre Mercur, unde va servi la transformarea masei planetare in colectori aditionali, pentru captarea energiei solare (timp de executie: o luna); se foloseste energia solara pentru a demantela restul asteroizilor, cometele, satelitii si planetele minore, din care se vor confectiona parti importante ale creierului Matrioska (timp de executie: in jur de 20 de ani); parti din satelitii importanti si din planetele minore servesc la construirea reactorilor termonucleari cu care vor fi dezmembrate uriasele planete gazoase Uranus, Neptun, Saturn si Jupiter (timp de executie: pana la un mileniu). Un alt scenariu al demolarii planetare sare direct la convertirea lui Mercur si a unor parti din Venus in colectori de energie si in elemente computerizate pentru creierul Matrioska.
Nu stiu de ce imi sare si mie gandul la Swift, mai precis la savantii lui din Lagado, ale caror proiecte tindeau sa extraga razele de soare inmagazinate in castraveti si sa reconstituie bunatate de alimente din excrementele in care le prefacuse deja hameseala umana. Dar poate ca nici nu mi-am ales prea bine exemplul ironic, fiindca n-ar fi de mirare ca stiinta actuala chiar sa recupereze, daca-si propune, energia din castraveti, iar despre reciclarea dejectiilor aud ca NASA are deja tehnici bine puse la punct, pe care le va folosi in zborurile cosmice de durata. Cat despre Phobos si Deimos, satelitii lui Marte, cu care tot imaginatia lui Swift s-a amuzat intr-o abordare jucausa inca inainte ca ei sa fi ajuns de-adevaratelea in lentilele astronomilor, incep sa le plang de pe acum de mila: vor fi printre primii bagati in moara de tocat, pentru ca din substanta lor pulverizata sa se prefigureze un inceput de Matrioska circumsolara. Dupa care – intr-un ritm alert, ca de kazaciok al megatehnicitatii – o sa vina si restul.