Aproape 30 de titluri numără bibliografia Constanței Buzea în aproape o jumătate de secol de activitate literară! A debutat în 1963 și mult timp a publicat ritmic poezie ori cărți pentru copii, cu o constanță uimitoare, fără sincope chiar și după 1990, când mulți autori au ieșit, din varii motive, din circuitul editorial.
Numele său a fost permanent în atenția criticii, deși primul premiu al USR a venit foarte târziu. În anii de glorie ai șaizecismului, nu exista să nu fie prezentă la celebrele întâlniri cu cititorii sau întâlniri ale “României literare” și nimeni nu o uita atunci când se făceau bilanțuri sau se întocmeau liste ale scriitorilor importanți din acea vreme.Mi le aduc aminte și azi, invariabil ele îi cuprindeau pe Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Constanța Buzea, Ana Blandiana și apoi, în funcție de preferințe, alți poeți, ca Marin Sorescu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ion Horea, Gheorghe Pituț, Ileana Mălăncioiu etc. Cu toate acestea, poezia ei a părut a fi în umbra celorlalți, mai degrabă citată decât citită, a stârnit comentarii inteligente, dar nu susțineri înflăcărate. Probabil că admiratorii poeziei Constanței Buzea sunt la fel de discreți ca ea.
Mi-e greu să descifrez mecanismele care au generat o astfel de situație, ca o poezie de mare profunzime și originalitate să fie receptată, percepută doar cu amabilitate. Mi se va spune că nu este o receptare doar binevoitoare, că despre Constanța Buzea s-a afirmat că este una dintre marile voci lirice contemporane, dacă nu cumva cea mai bună poetă noastră. Așadar, că i se recunosc talentul, profunzimea și originalitatea într-o poezie de meditație, reflexivă, deseori cerebrală. Chiar și după ce am parcurs câteva comentarii și profiluri lirice ale poetei, impresia a rămas aceeași. În fine, poate e vorba doar de o percepție subiectivă!
Jurnalul publicat în 2009 la “Humanitas” – “Creștetul ghețarului” – a fost pentru multă lume o revelație. El cuprinde numai perioada 1969-1971 și nu avem niciun semn că există și alte însemnări de după 1971, ceea ce ne face să citim volumul de sine stătător, rotund, întreg, fără presupuneri asupra a ce va urma. E o perioadă densă, dramatică din multe puncte de vedere și volumul poate fi citit cu același profit urmând direcții diferite. Este, mai întâi, direcția istorico-literară. Cine vrea să înțeleagă mai mult din lumea literară are la îndemână un material extrem de bogat. Lumea literară și literatura funcționau ca grup de amici, cunoștințe, de prieteni: se fac vizite, se petrec sărbători împreună, se ia masa împreună la diverse restaurante, locuințele trec de la o familie la alta într-un lanț, într-un circuit al devenirii sociale. Nu cred să mai fi existat -în niciun caz nu mai există – o asemenea solidaritate de grup, solidaritate umană, în primul rând, în istoria literaturii române. Lumea literară, artistică pare a aparține unui grup de aleși, în care fiecare se cunoaște cu fiecare din universul domestic și mai apoi din cel literar. Viața e grea, privațiunile sunt multiple, dar nu este monotnă și nici disperantă. Există întotdeauna soluții, există mereu ieșiri din criză fie că soluțiile se numesc Fondul literar (de la care unii se împrumută sume ce devin fabuloase), fie bursele de câte un an în Statele Unite, fie aparițiile editoriale. Pentru ceea ce va urma, pentru generațiile următoare toate acestea fac parte dintr-o tărâm al fabulosului. Deci de neconceput, darămite de aspirat la el.
Un al doilea palier al însemnărilor îl reprezintă portretul ce se se desprinde atât de puternic încât în pofida, cred, dorinței autoarei, el se autonomizează de parcă întregul volum i-ar fi fost dedicat. Nu cred ca altcineva să-l fi surprins pe Adrian Păunescu cu mai mare acuitate decât Constanța Buzea. Omul și poetul nu se pot despărți. Scrie așa cum trăiește, trăiește obsedat de propria glorie, scrie obsedat de propria-i genialitate, îndrăgostit profund de fiecare rând pe care îl așterne, îl dictează sau îi trece prin minte. Febril, despot, grobian, egotist, deseori laș, incapabil să suporte orice fel de suferință, fermecător și cu priză la public, pe rând sau concomitent copil neajutorat cerșind îngrijire și alint și violent până la demență, iubit de copiii săi pe care el deseori îi uită, AP este asemenea unui uragan pustiitor și nepăsător la ce lasă în urmă. Nu mă interesează modelul real pe care autoarea l-a avut mereu sub ochi, l-a suportat, i-a suportat trăirile și umorile, ci performanța literară. Constanța Buzea fixează un personaj unic în literatura noastră cu o artă ce conferă veridicitate și forță, atât de viu încât pare să sară din paginile cărții, printr-o tehnică literară puțin folosită în literatura noastră: analiza consecințelor în conștiința celuilalt ale actelor unui personaj, tehnică pe care am mai întâlnit-o la o autoare în mare vogă acum, Zheruya Shalev.
În sfârșit, o profitabilă, literaricește vorbind, direcție de lectură este cea a felului în care spiritul, supus agresiunilor de tot felul și a dramaticelor încercări și reușește să se salveze de a nu fi strivit, răpus ori deturnat. Nu cred să existe în proza românească pagini de o mai mare profunzime în a analiza trăirile unei femei supuse în cuplu unor agresiuni permanente, sadice adesea, torturante fizic și moral. Ele nu sunt decât în foarte puține rânduri prezentate factual ci în consecințele lor. Insemnele lor sunt pe epidermă, pe trup, în corp, ceea ce produce suferințe îndelung vizibile și de neuitat, iar paginile în care, cu discreție, cu un ton niciodată revoltat sau patetizant, sunt descrise rănile trupului sunt de un dramatism rar întâlnit. Cheia existențială, ca și cheia volumului sunt aceste rânduri: “Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid ușor și nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariție sau acte de generozitate. Sunt chinul și binecuvântarea, memorie palidă și memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria și groaza de a înmărmuri și de a te topi în trecut, tu, imobil în fața mișcărilor, lumilor, altora, gonitul, respinsul și îmbrățișatul, și părăsitul, și disperatul, și calmul, și viul, și distrusul, și iluzoriul, ceea ce nu este încă presimțit, puterea de a risipi și de aduna.”
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.