Am aflat despre ce era concursul abia la Torino. Un presentiment l-am avut pe drumul de la aeroport la hotel, taxiul în care urcasem avea anunțuri despre tarife în patru limbi, una dintre ele era româna. N-ar fi avut, dacă n-ar fi fost suficient de mulți români în oraș. Probabil zeci de mii, poate peste o sută de mii.
Unul dintre ei făcuse o avere imensă, nu m-am interesat să aflu din ce anume, dar era o avere cinstită, devenise cetățean italian, se rugaseră de el mai multe partide să devină primar sau să-i reprezinte în parlament, pe modelul omului de afaceri Silvio Berlusconi, care avusese atâta succes, îi refuzase pe toți, nu voia să aibă de-a face cu politica, dar îi mulțumise pe toți făcându-le câte o donație consistentă. Îl comparau cu celebrul Iosif Constantin Drăgan, putred de bogat, ai cărui urmași nu mai pridideau să-i numere și să-i risipească bănuții. Nimeni nu voia să spună mai multe despre el, sau nu știa, rămânea într-un con de umbră mai mereu, probabil fabulațiile întreceau cu mult poveștile adevărate. Gurile rele ziceau că se temea că-l vor călca hoții, dar la asemenea averi îți permiți bodiguarzi fără număr și-ți păstrezi tezaurul în bănci, iar dacă se-ncumetă totuși vreun isteț să dea lovitura, sigur o armată de carabinieri bine plătiți pleacă pe urmele lui din prima oră și-l dibuie și-n gaură de șarpe. Mai degrabă cred că nu voia să-și facă publicitate, avea destulă, cum avea tot ce-și dorea, ce câștiga dacă-i tot apărea numele în ziare sau la televizor? Cu concursul ăsta își mai împlinea doar un capriciu, nu-l apuca pe Dumenzeu de-un picior, era de mult în rai. Mai curând noi, concurenții, o făceam.
Omului ăstuia îi trecuse prin cap să facă ceva pentru comunitatea românească. A ridicat o biserică și, când s-a arătat neîncăpătoare, a mai zidit una. A finanțat o școală, adică plătea profesorii indiferent că erau italieni sau români, și așezământul era căutat, pe o rază de cinci sute de kilometri, de părinții dornici să-și trimită odraslele la o școală ca lumea. A înființat mai multe burse pentru elevi și studenți care nu-i purtau numele, ci pe al Mamei Patria. Cam naționalist, după gustul meu. Acum constatase că imigranții și odraselele lor nu mai citesc deloc în românește și se gândise să ofere fiecăruia o carte în limba maternă. Se hotărâse să cheme câțiva scriitori din România, să-i pună să scrie un roman, câștigătorul să-l publice peste noapte și să-l ofere fiecărui român stabilit la Torino. La primărie exista lista tuturor. Cârtitorii, există dintr-ăștia în toată lumea, s-au și repezit să spună că de ce doar românilor din Torino? Sunt mai cu moț? De ce nu și celor de pe alte meleaguri, cei stabiliți la Milano, la Roma, în Sicilia, că și ei își uită limba? Ce dacă sunt un milion cu totul, n-are nababul bani destui? Întâi, omul avea ce-avea cu Torino și Piemont, acolo își făcuse averea. În al doilea rând, cine spunea că n-ar fi extins povestea la nivelul întregii Italii, dacă lucrurile mergeau bine? Dar ar fi fost o prostie s-o facă de la început, fiecare Mărie cu pălăria ei.
Cartea avea să fie tradusă și în italiană și răspândită în toată țara și sigur după un asemenea marketing s-ar fi vândut ca pâinea caldă, măcar din curiozitate. Nababul, și așa bogat, s-ar fi umplut de bani. Mană cerească și pentru autorul declarat câștigător. Omul voia ca acțiunea să aibă succes și se gândise că doar un roman polițist va fi citit de toată lumea sau de cât mai multă lume. Stabilise tema, poate chiar titlul: Crimă la Torino. O sută de pagini sau două sute de mii de semne, puteau fi și mai multe, dar nu mai puține. Era convins că un scriitor profesionist putea scrie romanul în zece zile. Dacă nu e profesionist, ce mai caută în meseria asta? O sută de pagini care să se citească dintr-o răsuflare, fără pauze și care să aibă capacitatea să creeze dependență. Oricine poate citi o sută de pagini, chiar și neobișnuiții cu lectura. Nababul își cunoștea bine mușteriii.
Inițial invitase zece scriitori, când i-au aflat condițiile au mai rămas cinci, unul se îmbolnăvise peste noapte, patru declaraseră că nu se pot angaja să scrie o carte ca lumea în zece zile, ar întina meseria, dar erau dintre cei care de-abia scot un titlu pe deceniu. Cei cinci rămași se reduseseră și ei la trei. Nu m-a interesat să aflu de ce refuzaseră, îmi puteam imagina, o lume mai ciudată și mai plină de hachițe decât a scriitorilor, mai rar.
Cei retrași au umplut lumea cu declarații nesolicitate de nimeni despre refuzul de a se lăsa exploatați, despre închipuite afaceri oneroase patronate de autorități care au fost unse cu bani nemunciți și alte aiureli, nu i-a băgat nimeni în seamă, iar când un critic celebru a scris un pamflet acidulat despre întrecerile Antichității care cam semănau cu ce propusese Nababul și la care găseau cu cinste să se înghesuie toți literații cetății, ofuscații s-au retras tăcuți cu coada-ntre picioare să-și lingă rănile în turnurile lor de fildeș.
Alții care se oferiseră între timp să participe și ei, după ce s-a dus buhul cu concursul, dintre cei care se dau peste cap să intre în primele rânduri, n-au fost băgați în seamă, nu mă interesa de ce.
Eram unul dintre ei trei rămași. Singurul care avea treabă și cu Salonul Internațional de Carte, unde romanul meu abia tradus urma să se lanseze, ceilalți doi erau invitați pentru glorii trecute, dar în sinea mea eram sigur că chemarea lor și la Salon făcea parte din procesul de ademenire. Târziu m-am gândit că poate unul dintre motivele pentru care rămăsesem doar noi era că fiecare, mai mult sau mai puțin, o rupea în italiană, poate avea vreo relevanță.
Nababul angajase o armată de oameni care aveau să citească manuscrisele instantaneu, să-l aleagă pe cel mai bun. Erau redactorii noii edituri milaneze Rediviva, în frunte cu directoarea, și voluntarii Centrului Cultural Italo-Român. Juriul avea în frunte un profesor celebru la Universitatea din Torino, traducător al multor cărți românești în italiană, care să dea verdictul de necontestat asupra romanului ales. M-a mirat că din juriu făcea parte și un polițist, care știa românește, probabil voia să vadă acuretețea intrigii polițiste, mi-am zis cu naivitate, mai târziu aveam să aflu că rolul său era altul. Nababul desemnase o editură care își făcuse deja planurile pentru tipărire. Presa locală fusese bombardată cu anunțuri în care se spuneau mai mult sau mai puțin toate astea, să se creeze o stare de așteptare. În spatele fiecărei acțiuni curseseră bani mulți, iar și mai mulți aveau să curgă, încât fiecare verigă abia aștepta să-i vină rândul să intre în acțiune. Presa românească locală anunțase deja că dorește să transmită live decernarea premiului și insista pentru interviuri instantanee.
Nababul se gândise până și la cei doi pierzători participanți la cursă, avea să le publice și lor cărțile, nu să le și distribuie. Firește, după ce le va fi schimbat titlurile. Și încă nu se gândise dacă să le și traducă. Nu-mi imaginez că cineva ar face asta în țară la noi, chiar de-ar sta pe un munte de bani, nici măcar nu i-ar trece prin cap, mai bine să-i risipească pe fotbal, sigur se alege cu celebritate. Până și legile, tot pe cei care se uită la fotbal îi favorizează.
Era tot ce știa trimisul organizatorilor, care m-a întâmpinat în prima dimineață la hotel și mi-a spus o parte din lucrurile astea pe nerăsuflate, altele le-am intuit, altele le-am aflat mai târziu. Urma să ne preia când se va fi încheiat Salonul. Până atunci aveam un program strâns, dar nu chiar cum îmi închipuisem, cu o lansare, o conferință, câteva interviuri pentru presă și radioul local. Nu despre concurs, deocamdată, ci despre ce-am vrut eu să spun în romanul meu. Mă speriasem degeaba.
Gândul îmi era deja la cele zece zile de izolare. Care au venit peste noapte.
*
* *
Ceilalți doi concurenți erau Laura Mogan și Nicodim Robotan. Nu veniseră cu mine în avion, erau deja la hotel, tăifăsuiau la bar cu fătuca trimisă de organizatori, nu-i dădeam mai mult de douăzeci și doi de ani, părul nisipiu, nas antic și ochi albaștri, nota cu scrupulozitate pe o tabletă cât un blocnotes, cu un aer de parcă i-ar fi fost dat să audă precepte vitale. Am simțit pe loc o pornire împotriva lor, fără motiv, nu mă privaseră cu nimic venind cu o zi mai devreme, nu obțineau niciun avantaj în concurs, iar întrebările lor sigur le-aș fi pus și eu. Și nici nu mai eram la vârsta la care să concurez pentru nurii puștoaicei. Ne-am salutat politicos și instantaneu mi-am dat seama că adusesem cu mine ranchiuni bucureștene, care arătau la Torino ca nuca-n perete. Privirile lor îmi spuneau că simțeau și ei la fel. În clipa aceea niciunul dintre noi nu-i putea înghiți pe ceilalți, doar pentru că erau de față. Cocoșii care se băteau pe un premiu.
Nicodim Robotan era un vârstnic uns cu toate alifiile, ciufut, intolerant, deșirat, cu părul grizonat și lung pieptănat pe spate și legat la ceafă cu o cordeluță neagră, ochi verzi strălucitori care transmiteau asprime și impuneau respect. Semăna cu căpitanul Ahab, sunt convins că mulți i-au spus asta. Se văicărea oriunde că nu e adulat pe câte merite are. Un vorbitor înnăscut, un îmbârligător renumit. Acapara orice discuție, indiferent de subiect o aducea la reușitele lui, nu-i păsa că mai spusese probabil de sute de ori aceleași lucruri, că plictisea auditoriul, se considera centrul lumii. Îi plăcea să tragă la măsea și invariabil sfârșea în scandaluri monstru, în care îi acuza pe toți de învârteli și mașinațiuni ca să pună mâna pe posturi și premii. Fusese recunoscut, respectat, premiat, membru în fel și fel de comitete extraliterare în ambele regimuri, printre puținii ajunși în vârful ierarhiei comuniste și asimilați și în vârful celei capitaliste, după un purgatoriu atât de efemer, că parcă nu fusese. Avea meritul că se împotrivise oricărei autorități mereu, oricare era ideologia acesteia și multă vreme generațiile noi îl consideraseră un reper, înainte să-și admită eroarea. Scrisese enorm în ultimele patru decenii, câte un roman gros de patru sute de pagini la fiecare doi, trei ani.
Un singur critic avusese curajul să demonstreze că în mai toate se învârtea același personaj anost ascuns sub nume și ocupații diferite: ilegalist comunist care lupta împotriva nedreptății sociale, patriot care lupta împotriva armatei naziste, activist care lupta pentru construirea comunismului, orânduirea cea mai luminoasă, luptător în munți împotriva comunismului, vânat ani în șir de trupe securiste năroade. Cu acel text critic se produsese o falie în receptarea literaturii române și apele se separaseră net în două, canonul vechi și canonul nou, iar spre marea mea stupoare, deși eram convins că veteranul avea în mână atâtea pârghii pe care să le miște și atâtea frânghii de care să tragă, încât nimeni nu-l putea clinti din scaunul pe care și-l alegea, canonul nou începuse să câștige vârtos teren, un altfel de literatură să fie apreciată. Dar romanele veteranului încă se studiau la școală, se tipăreau în ediții fără număr, deși nu mai interesau pe nimeni, tirajele erau trimise la biblioteci orășenești și comunale sau sfârșeau în depozitele anticariatelor. Dacă asemenea știri erau cumva adevărate, era convins Nicodim Robotan, nu putea fi decât un complot al breslei, dar mai degrabă erau doar zvonuri răuvoitoare, nu și-ar permite editorii unui sistem ce cântărește fiecare bănuț să nu țină cont de criteriile pieței, iar asta însemna că Nicodim Robotan se căuta. Criticului literar care îndrăznise să analizeze decăderea unor condeie ca Nicodim Robotan, încremenite într-un proiect depășit și fără căutare, zicea el, i-a intentat un proces de calomnie, câștigat în mod simbolic de veteranul romancier. Adică urma să primească un leu din partea criticului. Pe marginea leului ăstuia socotit victorie supremă scrisese atâtea texte ditirambice, încât aproape că alcătuiau și ele un roman.
De ce fusese invitat la concursul de la Torino, știau doar organizatorii. Toate istoriile literaturii îl descriau pe Nicodim Robotan ca pe promotorul romanului psihologizant, la leghe distanță de romanul polițist. Nababului din Torino sigur i-l recomandase vreun funcționăraș nostalgic și încremenit în post la vreo ambasadă românească sau poate și-l amintea nababul însuși de pe vremea când trăia în țară și-i citise vreun roman despre care se spunea, ca despre cele mai multe, că e deschizător de drumuri.
Laura Mogan era parcă replica lui feminină, ca Eva plămădită din coasta lui Adam. Femeie în floarea vârstei, încă tânără, abia trecută de treizeci și cinci de ani, sigur avea să rămână la vârsta asta încă un deceniu, înaltă, subțire, cu un enorm nas acvilin, ochelari de fiță care-i ascund ochii înguști, mici și fără expresie, părul roșcat prins invariabil într-o coadă de cal care-i biciuie umerii, o femeie uscată, dar cu sânii bogați și picioare muschiuloase, de fostă baschebalistă. Mai degrabă urâțică, dar cu un verb nebun și o vervă neobosită care-o făceau așteptată, temută, adorată și adulată în mai toate cercurile în care se învârtea. Se zvonea că nu-i scăpase niciun bărbat asupra căruia își oprise privirile, dar nimeni nu se lăudase vreodată să fi ajuns în patul ei, într-o lume în care aproape toți trăiau din asemenea lăudăroșenii. Sigur că fusese necruțătoare cu rivalele, pe care le îndepărtase brutal, încât vreo două mai sensibile căzuseră în depresie, dar lumea, din nou, prefera să nu știe și să nu discute, cine se angajează în luptă fără să-și cunoască puterile obține ce merită.
Nu se măritase, iar când se convinsese că n-avea să se mai întâmple, umpluse târgul cu teorii despre dispariția cuplului așa cum îl cunoaștem de când e omul, pentru că, zicea ea, monogamia e o prostie, omul e făcut să se acupleze, nu să și trăiască în cuplu, așa cum o prostie e să ai grijă de plozi până la moarte. I-ai făcut, statul să-i crească. Cu teoria asta își ridicase multă lume în cap, dar se făcuse și foarte cunoscută, feministele o adorau, îi erau cele mai fervente cititoare și nu lipseau de la nicio acțiune publică la care era prezentă. Asta însemna auditoriu cu carul și, cum de la o vreme toate lansările de carte, conferințele și sindrofiile breslei se bucurau de prezențe firave, organizatorii se învățaseră s-o invite, cu orice pretext, siguri că se va isca într-o formă oarecare o sămânță de scandal și prezența va fi neașteptată, doritoare să cumpere ce i se oferea și, încă și mai important, avidă să ducă ideile și bârfele mai departe. Toată lumea era în câștig.
Iar Laura, după ce, la capătul unui deceniu de tăcere după un debut ezitant și luat de mulți în răspăr, reușise să publice câte un roman aproape în fiecare an, se umpluse peste noapte de aproape toate premiile posibile, acorda interviu peste interviu cu o nonșalanță sfidătoare și era socotită printre stelele în ascensiune, sigur avea să marcheze epoca.
Adora discuțiile în contradictoriu, era precisă în tot ce spunea, putea fi și neiertătoare. Avusese o soră sau un frate, nu-mi era foarte limpede, de care se despărțise definitiv în tinerețe, poate murise, niciodată nu vorbise pe șleau, de parcă ar fi povestit întâmplări auzite și nesigure despre alții, așa cum practic niciodată nu-i amintea în vreo discuție.
Știam toate astea de la Eloisa, pentru că, ei bine, Eloisa îi era prietenă, cel puțin așa susținea. Oricum se vedeau foarte des, la câte un restaurant unde încercau fără limită rețete sofisticate pe care Eloisa voia să mi le vâre pe urmă pe gât. Întâlnirile astea ajunseseră la intimități, Eloisa îi oferea pe tavă viața aventuroasă cu mine și probabil Laura simțea că trebuie să dea ceva în schimb, lăsa să-i scape câte un secret de nimeni știut din viața ei, convinsă că Eloisa era singura ființă din apropierea ei care nu umple orașul cu ce-a aflat și poate nu-mi povestește nici măcar mie. Se înșela, mie îmi spunea, poate nu tot, dar destul cât să-mi fac despre Laura o părere diferită de a celorlalți, o ființă vulnerabilă care ajunsese agresivă și dominatoare doar pentru a se feri de lovituri asemenea celor primite în tinerețe.
Nimic din toate astea nu răzbătea în scrisul ei, însemna că e un caracter tare. Sigur nu s-ar fi dat în lături de la nimic să-și atingă scopul. Și sigur putea scrie orice. Bună alegere pentru un concurs.
Se decisese să arunce peste bord tot trecutul care-i amenința cariera, își construise un eu nou, iar drumul și-l calcula cu o fervoare pe care n-am întâlnit-o decât la o mână de oameni, toți cu încăpățânare de lideri.
Găsise în Eloisa nu numai femeia care o admira, ascultând-o fără să crâcnească, ci și o soră de suflet și o pereche. Nu mergeau atât de departe încât să se fi îndrăgostit una de cealaltă, dar relația era suficient de ambiguă, încât să mă pună pe gânduri până și pe mine, obișnuit cu fel și fel de perversități.
Le mai apropia ceva, singurul lucru în care n-aveam nicio putere asupra Eloisei. Avea o pasiune secretă, din adolescență, voia să ajungă poetă, scria versuri de un penibil cumplit, prima oară când le-am citit, am râs în hohote, mi-am cerut scuze, mi-a mai arătat niște încercări încă o dată, la fel de penibile, n-am mai râs, dar mutra mea sigur spunea la fel de multe și din clipa aceea a jurat să nu mai discute despre poeziile ei cu mine.
Dar cu Laura era altceva. Mi-a mărturisit odată, când insista să calc pe urmele lui Simenon, că Laura avusese o părere diferită despre versurile ei, o îndemnase să continue să scrie, să nu țină cont de părerea lumii, ba îi dăduse și câteva sfaturi și măcar la răstimpuri citeau împreună ce scrisese. Descoperea un teritoriu tabu, n-aveam puterea să intru în el, iar ele își puteau face de cap cum voiau, aproape că mă temeam c-o să-mi pierd Eloisa. Sigur acesta era un motiv ascuns al prieteniei lor suspecte.
Dacă stau bine să mă gândesc, nu funcționarii Uniunii Scriitorilor îmi vorbiseră primii de concursul de la Torino, nici trăducătoarea romanului meu, nici editorul ediției românești, ci Eloisa, care aflase de la Laura Mogan, care la rândul ei insistase să merg, sigură că nu eram un individ de care să se teamă în vreo întrecere de orice fel, probabil trecuse numele meu pe vreo listă care ajunsese la oamenii Nababului, după care a tocat-o la cap pe nevastă-mea, care la rândul ei m-a tocat pe mine la cap, până am acceptat. Când m-am gândit mai bine cum de mă aflam pe lista aceea superscurtă era deja târziu.
Din romanul cu același titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing