Toată călătoria începuse sub semnul peripețiilor. Nici n-am ajuns bine la Torino și-am pierdut vremea vreo cinci ceasuri așteptând-o pe Eloisa. Nu se lăsase să nu meargă cu mine, se gândise să-mi facă o surpriză, dar ar fi fost prea de tot să mă trezesc cu ea acolo, neanunțată, așa că până la urmă mi-a spus că merge și ea, nedumeririlor mele neexprimate le-a dat răspuns înainte să mai deschid gura,
n-am fost în viața mea la un Salon de Carte, vreau să văd cum e!
n-am fost în viața mea la Torino, am auzit că e un oraș superb!
am participat la toate succesele tale de până acum, n-o să mi-l refuzi pe cel cu traducerea!
o să ai nevoie de cineva care să facă poze pentru arhiva ta personală!
poate o să ai nevoie și de o secretară!
nu poți să mă-mpiedici să merg!
După asemenea pledoarie, am înghițit în sec și m-am trezit spunându-i că o să plouă tot timpul,
de unde știi tu?
mi-a spus Doina Ruști că la Torino plouă mereu când e Salonul de Carte, de trei ani de când se tot duce i s-a întâmplat la fel, și pe urmă m-am uitat pe Accuweather,
nu-mi pasă, vreau să merg.
Punct.
Firește că n-a mai găsit bilete la aceleași avioane spre Roma, apoi spre Torino, așa că am așteptat-o în aeroport până după miezul nopții și, când a ajuns, s-a agățat de gâtul meu sărutându-mă ca o școlăriță, pas de mai spune ceva. Din fericire, la ora aia sala de așteptare era aproape pustie, doar câțiva ghizi nefericiți și adormiți care n-aveau timp să se holbeze la noi, așteptau un grup de spanioli sosiți tot pentru Salon cu același avion. Noroc că nu era problemă cu hotelul, căsătoriți fiind cu acte, urma doar să plătesc un loc de dormit în plus.
Am adormit amândoi buștean și când ne-am trezit dimineața și am făcut dragoste, mi-am dat seama că nu era atât de rău că venise. Într-un fel, mă bucuram. Dar mi se părea tare ciudat să vină și să plece după patru, cinci zile, când se încheia Salonul, iar eu intram în recluziune. Nu mă gândeam că pierd câteva ore s-o duc la aeroport, detestam să mă despart de ea, ăsta și era motivul împotrivirii mele să vină la Torino, am urât mereu despărțirile. Îmi sfâșie sufletul.
M-a dat însă gata spunându-mi de ultimele ei întâlniri cu Laura Mogan, am dat din mână, nu mă interesa. De fapt, intrasem în mrejele emoțiilor lansării și-mi ardea mie de Laura Mogan cum mi-ar fi ars să-mi vâr un ardei iute în ochi sau în fund. Noroc că Eloisa nu e ranchiunoasă, a priceput și s-a atârnat cum știa mai bine de brațul meu pe kilometri de Salon și la standul românesc unde, spre marea mea surpriză, chiar au venit ceva oameni și nu doar români ajunși în Italia, ăștia erau la muncă și n-aveau vreme de cărți.
Între discuții și vreo două, trei interviuri, ne-am plimbat pe străzile surprinzătoare ale orașului, de ploaia din prima zi ne-am ferit flanând pe sub kilometrii de colonade, nu știu să existe oraș cu mai multe. Doina Ruști se înșela, Torino nu e orașul ploilor nesfârșite, au venit zile însorite și am umblat cu Eloisa de nebuni, ne dureau picioarele, dar n-am reușit să văd celebrul Giulgiu, încă era era la restaurare, și la Muzeul Cinematografiei n-aveam chef să merg, n-aveam chef de niciun muzeu. Umblând în neștire am aflat stranietatea pe care țineam s-o spun oricui va merge în acest oraș, să nu caute să mănânce după ora prânzului, după ora patru sau cinci totul, absolut totul, este închis până seara, trebuie să te consideri extrem de norocos dacă dai peste vreun bar la care să bei o bere, în zona ultraturistică din apropierea fluviului Pad.
Nici nu știu când au trecut zilele. În seara dinaintea încheierii Salonului, Eloisa mi-a spus pe neașteptate că nu se întoarce la București,
cum să nu te întorci, am întrebat, aproape convins că nu s-a exprimat bine,
rămân aici, a spus,
dar eu n-o să mai stau la hotel, e plătit doar până mâine, mă duc în nu știu ce vilă,
nu-i nimic, o să rămân și o să plătesc eu, am bani,
nu de bani e vorba,
atunci cu atât mai bine,
dar eu o să fiu izolat, o să am treabă, n-o să am vreme de tine,
nu trebuie să ai grijă, o să mă plimb, o să mă gândesc la tine, o să-ți țin pumnii, o să vorbim la telefon, doar n-o să fii într-o peșteră.
Și care-i rostul să rămâi? am încercat eu o ultimă tentativă,
vreau să fiu aici când o să câștigi,
nu e sigur c-o să câștig,
eu sunt sigură!
Și cu asta am încheiat discuția, are întotdeauna o mutră de neimitat când vrea să pună capăt unei discuții, orice ar încerca oricine, nu va obține nimic, doar ar repeta la nesfârșit ce se spusese deja. Știam.
N-avea rost să mai despic firul în patru. Am îmbrățișat-o, cu gândul aiurea, am făcut dragoste, am adormit, am mai făcut dragoste o dată în zori, când îmi tot șoptea învingătorule, învingătorule și am coborât în fața hotelului, unde aștepa un microbuz alb cu șase locuri.
Laura Mogan și Nicodim Robotan urcaseră deja.
*
* *
Nu știu pe ce drumuri am mers, n-am fost atent nici la intersecții, nici la nume de străzi, șoferul, un tip taciturn și mustăcios, nu ne-a dat nicio indicație, deși Laura l-a întrebat de două ori,
o să vedeți, o să vedeți, spunea
și pe urmă s-a închis în muțenia lui.
Sigur fusese instruit să se poarte în felul acesta. Am ajuns după vreo douăzeci de minute într-o zonă rezidențială, numai vile, le întrezăream prin perdelele de chiparoși, am trecut de niște porți mari de fier, am înaintat pe o alee pietruită, străjuită de boscheți de trandafiri roșii și am oprit în fața unui peron cu multe trepte. Era exact ca-n filme. Exact ca-n filme era și casa, o vilă cu un etaj și probabil zece camere sau mai multe, toate cu ferestre enorme, cu obloane de lemn vopsite în albastru și deschise larg, un lux auster. O zonă de bogătași, cu bone est-europene și șoferi de culoare îmbrăcați cu uniforme colorate și șepci cu fireturi, singurii pe care îi mai vedeai pe străduțele pustii, stropite de cisterne comunitare, probabil zilnic, să nu se aștearnă fir de praf pe care să-l spulbere vântul spre grădinile și terasele din spatele perdelelor de chiparoși și leandri.
Într-un living sofisticat ne-au primit două reprezentante ale organizatorilor, fătuca cu părul nisipiu și nas antic, înarmată cu aceeași tabletă cât un blocnotes, și o doamnă venerabilă, cârnă, cu pistrui, cu brațele durdulii zăngănind de kilograme de brățări argintate îngrămădite unele peste altele, probabil câți anii ei, îmbrăcată într-o rochie roșie ca sângele, care au lăsat-o până și pe Laura cu gura căscată. Zâmbeau amândouă, indiferent ce le întrebam, și hotărâte parcă să ne satisfacă toate capriciile, câtă vreme nu întreceam o limită a decenței.
Erau trimișii care ne puneau în sfârșit în fața faptelor. Urma să scriem fiecare câte un roman polițist, de cel puțin două sute de mii de semne, cu spații cu tot, în stilul pe care aveam să-l alegem fiecare. Nu mai puțin, dar nici mult mai mult. Titlul urma să fie același – Crimă la Torino. Punctul de plecare, același – o crimă petrecută cu ani în urmă la Torino.
Am primit fiecare câte o mapă doldora de informații – un mic rezumat al întâmplărilor relatate, tăieturi din ziare și reviste, transcrierea unor dezbateri televizate și un CD în care se aflau toate informațiile anterior printate, în cazul în care preferam să citim pe laptop.
O tânără româncă fusese răpită, căutată în toată țara săptămâni în șir, găsită asasinată, în valea Padului, departe de oraș. Nici până astăzi, după mai bine de șapte ani, misterul morții ei nu fusese elucidat. Au fost arestați ciobanii care găsiseră trupul, apoi eliberați, prietenul ei, un cântăreț rock care sfida pe toată lumea cu pletele sale și motocicleta vopsită cu flori galbene, dar existau imagini video de la un concert pe care-l susținuse în seara când dispăruse fata, și oricât ar fi vrut să-l vadă priponit cei cărora li se făcuse dezagreabil, au fost nevoiți să-l elibereze. Familia la care lucra tânăra ca bonă a fost anchetată mai multe luni, mai ales capul familiei despre care se știa că e afemeiat, dar ancheta s-a înfundat când a apărut pe fir un fost iubit închis la Milano, care ar fi mărturisit crima. Peste noapte procurorii și-au dat seama că flăcăul nu voia decât să-și facă o glorie în pușcăria unde fusese aruncat pentru un lanț de găinării. Carabinierii au cercetat zeci de piste false, crima a fost în atenția presei câteva săptămâni, apoi revenea când își amintea cineva că poate obține un câștig politic din denunțarea incapacității poliției de a rezolva cazuri, ori organizațiile pentru egalitatea în drepturi insistau să reamintească indiferența cu care erau tratați imigranții.
Dacă voiam amănunte, le găseam în descrierea detaliată a cazului din dosarului primit. Articolele dedicate anchetei deveneau tot mai scurte și la intervale de timp mai mari, cu cât se îndepărtau de momentul răpirii, iar la un moment dat grupul operativ a dispărut din peisaj. În ultimele erau avertismente că șansele sunt minime să se mai descopere vreun indiciu, încât singura soluție rezonabilă era clasarea cazului. Peste anchetă se așternuse praful. Comisarul care o condusese declarase, în primul interviu de după ieșirea la pensie, că ar da câțiva ani din viață să găsească un fir care să-l ducă la dezlegarea misterului de pe urma căruia se alesese cu amărăciunea unei promovări eșuate. Nu ajunsese nici comisar șef, la funcția de chestor nici nu mai îndrăznise să se gândească.
Câteva persoane au socotit că era o greșeală clasarea cazului, între ele și Nababul, din motive care îl priveau. În prima clipă am crezut că o cunoștea pe fată, poate fusese bonă în casa lui sau secretară la vreuna dintre firme, dar se dovedea că n-o văzuse niciodată la față.
Nababul dorea să scriem un roman care să pornească de la acest caz. Nu o docudrama, nici o relatare jurnalistică a cazului, de care lumea aproape că se plictisise, ci o ficțiune care să incite, să pară o dezlegare a misterului și poate chiar să dea idei unuia care ar relua cercetarea.
Urma să locuim în acea vilă și zece zile să ne facem programul dorit. Scriam ziua sau noaptea, cum eram obișnuiți sau cum aveam chef, nu eram obligați să avem activități împreună, dar nu ne împiedica nimeni să ne petrecem tot timpul laolaltă, dacă doream, mâncam când doream, puteam comanda în camerele noastre orice pofteam, cu limite, ni se interzisese, de pildă, voalat, șampania, dar vinul părea să fie la discreție și asta l-a bucurat nespus pe Veteran, care rade două sticle la masă. Dacă aveam nevoie de informații suplimentare le puteam solicita doamnei distinse cu brățările argintate. Puteam ieși oricând în oraș, câte o mașină era la dispoziția fiecăruia dintre noi zi și noapte, puteam comunica cu oricine, dar era de preferat să nu discutăm despre concurs și condițiile lui până nu se încheia totul. Singura restricție era că nu puteam invita pe nimeni în vilă.
La capătul celor zece zile trebuia să predăm manuscrisele printate și să așteptăm deliberările.
Prima obiecție a ridicat-o veteranul Nicodim Robotan.
Eu scriu doar de mână, a spus el, laptopul îl am doar pentru documentare, n-am dactilografiat niciodată vreun text și n-am s-o fac. Îl acceptați scris de mână? Am totuși un scris inteligibil.
Doamna cu brățările nu se aștepta, i se părea că veteranul descinde din preistoric, azi și copiii mâzgălesc pe laptop, a mormăit ea, dar și-a reținut surpriza la o efemeră grimasă, a dat un telefon foarte scurt, după care a spus că se rezolvă, stimabilului scriitor avea să i se alăture o secretară care va locui în vilă și va dactilografia manuscrisul zi de zi, pe măsură ce-l va primi, în așa fel încât toate manuscrisele romanelor să poată fi predate comisiei simultan. Nicodim Robotan părea atât de încântat, încât uitase de interdicția de a fuma în prezența celorlalți, și era pe punctul să-și aprindă o țigaretă. Obținuse prima victorie.
În camera dumneavoastră puteți fuma cât doriți, l-a admonestat distinsa doamnă, repunând lucrurile la punct, în spațiile comune, nu.
Nici pipă? a întrebat Nicodim Robotan, ca un copil.
Nici.
A fost prima oară când i-am zărit ochii verzi strălucitori umbrindu-și asprimea.
Când îl vedem pe Nabab? a întrebat Laura Mogan pe neașteptate. Celor două le-au trebuit câteva secunde bune să priceapă despre cine e vorba. Distinsa doamna a izbucnit în râs, într-un sfârșit,
așa îi spuneți? a întrebat, am impresia ca și italienii îi zic la fel. Nu știu, depinde numai de dumnealui,
adică e posibil să nu apară până la sfârșit? a insistat Laura,
e posibil.
Am mormăit cu toții ceva neinteligibil și distinsa doamnă s-a simțit obligată să adauge,
dar va fi la curent cu tot ce se întâmplă și, dacă va vrea, o să coboare printre noi.
Era clar că trebuia să ne simțim onorați, așa că am scurtat cât am putut discuția, să nu mai aflăm și alte minunății.
Să recapitulez: un nabab care-și permite să arunce banii pe fereastră doar să-și împlinească un capriciu. Și niște aiuriți care nimeresc într-un concurs ca o capcană și habar n-au ce-i așteaptă. Dar poate capriciul nu-i doar capriciu. Dacă vreunul dintre noi scria vreo variantă care avea să dezlege misterul crimei, prestigiul Nababului creștea până la cer. Și oricum se umplea de bani, în orice variantă, nu trebuia să-l căineze nimeni că s-ar ruina. Iar până la urmă, într-o formă sau alta, se vorbea de fiecare dintre noi trei și dacă ar exista o bursă a numelor scriitorilor, sigur măcar o vreme ne-am afla în frunte. Târând după noi, ca pe o coadă de cometă, invidiile celor care se dăduseră peste cap degeaba să participe și fuseseră respinși.
Să fii acolo unde eram înseamnă și sacrificii.
Din romanul cu același titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing