Aveam cu toții o foame de lup, după ce dăduserăm peste cap câte o ceașcă de tărie, nu știu ce-o fi fost, l-am lăsat pe el să comande.
Laura începea cu surprizele, se dădea peste noapte vegetariană, am dezamăgit-o nefăcându-i pe plac s-o întreb cărei mode îi mai cedase de astă dată. Cu un an în urmă propovăduia dieta Dukan, carne și proteine la greu, nimic altceva, după câteva luni uitase de dietă. Pentru mine am cerut fructe de mare cât cuprinde, cu un vin roșu sard, aspru. Minunăție.
Și, firește, am cerut sosurile piemonteze recomandate de Laura, bagnetto verde, usturoi, pătrunjel, busuioc, oțet, sare și piper, și bagna cáuda, anchois, usturoi, ulei de măsline, întins pe felii de morcov sau pe bucăți de topinambur. Altă minunăție, nu mă mai săturam.
Era una dintre locantele acelea de cartier, familiale, pline de mirosuri, zăngănit de vase, voci încălecate și voie bună, dacă n-aș fi fost inspirată să rezerv locuri, am fi așteptat la ușă pe puțin o oră. E atmosfera care-mi place, pentru că știu că mușteriii se destind, se simt ca acasă, nu se uită nimeni în farfuria ta și nu trage cu urechea, dar Laura a strâmbat din nas, ar fi vrut să descindem la vreunul din restaurantele vegan cu care ne-mpuia capul, le căutase pe internet, până când George i-a zis să-nchidă pliscu’, nimic nu-i mai bun decât ce avem, nu se aștepta să fie repezită, mai ales de el, a dat pe loc înapoi,
e-n regulă, a spus, ziceam și eu.
Au discutat verzi și uscate, nimic despre concurs, simțeam tensiunea, nici măcar nu mi-au povestit cum s-a aranjat fiecare în faimoasa vilă, dar tot am înțeles că roiau vreo cinci persoane să le facă pe plac,
tot români? m-am trezit întrebându-i.
N-a răspuns niciunul, poate nu știau, nu se gândiseră să afle, n-avea rost.
Mă mânca limba.
V-ați gândit ce-o să scrieți? am întrebat.
S-au uitat lung la mine. În afară de planurile pe care le făceam la răstimpuri cu volumul aiuristic de poeme, Laura nu-mi vorbise niciodată de vreo carte de-a ei, nici măcar după ce fusese publicată, nu mă întrebase nici măcar dacă citisem ce scria ea, nu punea bază pe părerile mele de simpluță. Nici George nu spunea nimic înainte să înceapă să scrie, zicea că-i aduce ghinion, dar măcar comentam la greu amândoi în timp ce scria, mai ales când se apropia să încheie cartea. Ședeam în pat, epuizați de amor și mă trezeam că-mi spune ce făcuse cutare personaj sau ce era pe cale să facă, se întreba dacă e bine sau rău. Nu că m-ar fi întrebat pe mine, dar dacă tot îmi spunea, îmi dădeam cu părerea, întorceam pe toate fețele un fapt sau altul și invariabil mă săruta pe frunte sau în creștetul capului, ca pe un copil,
știi că nu ești proastă deloc și ai idei, zicea și mă simțeam mândră.
Cred că din motivul ăsta nu rezist să nu-mi bag nasul în calculatorul lui, știu că detestă să fac asta, dar nu mă pot abține să nu aflu ce-i trece prin cap. Aproape niciodată nu-mi vorbește de planurile lui, dar descopăr destul când cotrobăi în computer, îmi dă indicii de cum gândește. În lista de căutări dau peste site-uri care mă îngrijorează, fel și fel de orori, de parcă ar fi un criminal înrăit care-și caută semeni. Nu l-am întrebat de ce-o face, dar mă gândesc că se inspiră. Mai are o mulțime de foldere cu propuneri de cărți, cu titluri sau fără, unele sunt începute, un capitol sau două, fără briefuri, nu-ți dai seama ce urmează, altele sunt două, trei pagini sau și mai puțin, o frază, două, abandonate de multă vreme, poate o fi și uitat de ele. Cu atâtea planuri puse pe hârtie, cum să nu-l împing să scrie cât Simenon?
Dar am avut și surpriza să dau peste un roman polițist cu acțiunea situată într-un oraș italian, de parcă ar fi început să dea curs comenzii concursului încă dinainte să plece în Italia. În același folder erau articole după articole despre români care fac crime în Italia, probabil sursa de inspirație. Sau reminiscențe ale meseriei lui adevărate. A fost toată viața ziarist, n-am avut timp să citesc ce scrisese, destul de mult, până în urmă cu vreo doi ani, când s-a apucat să redacteze cărțile altora la o editură care-l plătește regește, nu știu de ce, o fi bun. Sunt convinsă că e bun.
Glumești, l-am auzit spunând.
Laura nici măcar nu socotea că merită atenție ce spusesem.
Am ridicat din umeri, am schimbat vorba, au fost încântați. M-am apucat să le povestesc cum bătusem orașul, ce figuri de oameni întâlnisem, ce se purta, au zâmbit amândoi, reveneam pe terenul meu neprimejdios de simpluță.
N-am băgat de seamă când George s-a retras de vreo trei ori la baie, nici că nu se mai atinge de mâncare, l-am văzut doar brusc palid, cu ochii pierduți,
ce-i cu tine? am zis, mă speriasem.
Nu răspundea, părea aproape de leșin. A apărut lângă masă proprietăreasa localului, la fel de amabilă ca până atunci, dar acum îngrijorată, observase și ea că ceva nu era în regulă,
vă e rău? l-a întrebat, n-a așteptat răspunsul, și l-a dat singură, vă e rău, chem pe cineva,
nu e nevoie, a spus Laura,
nu e nevoie, am repetat și eu, ca un somnabul, nu știu unde îmi era mintea,
dar proprietăreasa butona de zor un telefon mobil scos din buzunarul larg al șorțului unde mai ținea carnețelul pentru comenzi și poate și alte lucruri,
nu vreau probleme, clientul e stăpân și trebuie să se simtă bine, a zis, înainte să-și pună aparatul la ureche și să vorbească cu cineva atât de repede că n-am înțeles nimic, o fi fost în dialect.
Mi-am dat seama că protestam degeaba, sigur chema un doctor pentru că era în joc reputația tavernei, dar mi se părea agitația prea mare, n-avea ce i se întâmple, poate era vreo indigestie, poate tensiunea zilei îl dărâmase, o să-și revină repede, repetam, dar n-aveam cui spune, nimeni nu mă asculta, de parcă n-aș fi fost nevastă-sa și cele câteva persoane care se strânseseră discret în jur discutau doar cu Laura, care avea exact mutra de soție îngrijorată și profita că știe italiană.
N-o întrebase nimeni cine este, dar presupuneau că e cine trebuie, din moment ce se implica și impunea. N-au întrebat-o nici când a sosit un medic, după câteva minute, tot ea dădea răspunsuri pe loc, l-au ridicat cu aceeași discreție, să nu-i indispună pe ceilalți comeseni, vacarmul rămăsese același, pun prinsoare că nici nu observaseră ce se întâmpla, cel mult vecinii mesei noastre vor fi bănuit că bărbatul se abțiguise peste măsură și trebuia condus elegant afară pentru că nu se mai ținea pe picioare.
Afară aștepta o salvare micuță, tot Laura a urcat prima, abia de m-au băgat în seamă și-am încăput și eu pe o banchetă. Cred că pe primul care m-ar fi întrebat ce naiba caut acolo, l-aș fi pocnit cu toate puterile, atât de furioasă eram. Ne-am trezit la spital.
Eram terorizată, mă purtam ca o momâie, dacă momâia se poartă în vreun fel. Ar trebui să-i fiu recunoscătoare Laurei că luase hățurile în mână. Nu știam să fac nimic într-o situație ca asta, să întreb nimic, mă țineam după ei ca un pisoi înfometat, mă blochează ideea că cineva o poate mierli pe nepusă masă și exact asta gândeam atunci. Eram îngrozită. Îmi tremura sufletul. N-am avut în viața mea de-a face cu spitalele și cu medicii, n-am fost niciodată bolnavă, am fentat toate comisiile care-mi cereau analize, dacă aș fi nevoită să dau sânge mai întâi aș muri și învia de câteva ori. Probabil nu sunt singura care se sperie în halul ăsta, altfel tipii n-ar fi fost de înțeles.
În holul spitalului, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut un automat de cafea, să-mi limpezesc mintea. În timpul ăsta, targa cu George a dispărut nu știu unde, nu-mi găseam cuvintele să întreb, am rămas ca proasta în mijlocul culoarului, am așteptat disperată pe un scaun să revină Laura. N-a trecut mult, a apărut radioasă, fusese o alarmă falsă, sau oricum nu era nimic complicat, se intoxicase cu ceva, avea să iasă pe picioarele lui când termina perfuzia,
deci e la perfuzii, am spus,
una singură, a zis, oarecum să mă liniștească,
nu pot să mă duc să-l văd? am întrebat, deloc convinsă,
nu cred că e voie, și pe mine m-au dat afară, deși credeau că sunt soția lui,
eu sunt soția lui! am strigat,
firește, tu ești.
Și asta a fost tot. S-a așezat pe scaunul de lângă mine și ne uitam amândouă în lungul culoarelor pe care agitația încetase, era un spital liniștit, fără activitate intensă, nu că aș ști cum sunt alte spitale, doar ce văzusem prin filme.
George a apărut după vreo oră.
Am comandat un taxi să-i ducă la vilă.
Nu vrei să vin cu tine? am întrebat,
știi bine că n-ai voie, a spus cu un zâmbet palid,
am eu grijă, s-a repezit Laura, e pe mâini bune, nu-ți face griji.
N-aveam ce răspunde. Eram obligată să nu-mi fac griji.
Din romanul cu același titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing