El este unul dintre cei mai emblematici detectivi ai literaturii, creat de cea mai faimoasă scriitoare de romane polițiste din toate timpurile. Ea este una dintre cele mai apreciate autoare de thrillere psihologice, câștigătoare a numeroase premii literare.
De data aceasta, Sophie Hannah își asumă o nouă provocare: să-l readucă în atenția publicului pe Hercule Poirot. Se ridică oare Hercule Poirot, cel reînviat de condeiul lui Sophie Hannah, la înălțimea așteptărilor noastre? Categoric da, cu atât mai mult cu cât Crime cu monogramă rămâne deopotrivă fidel eroului și canonului literar impuse de Agatha Christie.
Plasată în anii `20, la Londra, intriga este una complicată, ca oricare alta, purtând pecetea inconfundabilă a stilului Agathei Christie. Astfel, liniștita cină a lui Hercule Poirot, aflat într-o cafenea londoneză, este întreruptă de confesiunea unei tinere care intră ca o furtună în local și îi mărturisește că este în pericol de a fi ucisă. Cu toate că este îngrozită, îl imploră pe Poirot să nu-i gasească ucigașul și să nu-l pedepsească. Ea este obsedată de gândul că, odată ucisă, se va face în sfârșit dreptate.
Mai târziu, în aceeași seară, Poirot află că trei oaspeți ai minunatului hotel Bloxham au fost uciși, în gura fiecărei victime fiind plasat câte un buton cu monogramă. Are acest eveniment legătură cu femeia înspăimântată? În timp ce Poirot încearcă să pună cap la cap piesele în acest puzzle straniu, criminalul pregătește o altă cameră de hotel pentru cea de-a patra victimă…
Nimic nu este evident și predictibil în acest roamn-sudoku, iar prin acest puzzle diabolic autoarea testează strălucitele abilități ale marelui detectiv belgian care au uluit și încântat atâta timp fanii Agathei Christie, captivând acum noile generații de cititori care îl descoperă pentru prima dată. Crimele cu monogramă se susține prin propria valoare, iar Poirot este cel dintotdeauna. Poirot revine.
„Este grozav să îl vedem din nou la treabă pe ilustrul Poirot.“ Washington Post
„Nici Christie însăși, ar putea spune unii, nu ar fi reușit mai bine… Magie literară.“
Washington Post
„La fel de complicat ca orice a scris Agatha Christie. Poirot este în continuare Poirot. Poirot s-a întors.“ The New York Times Book Review
Sophie Hannah este una dintre cele mai apreciate autoare de thrillere psihologice, câștigătoare a numeroase premii literare. Cărțile ei au fost publicate în 27 de țări. În 2013, romanul său The Carrier a câștigat Premiulpentru Thriller Polițist la Specsavers National Book Awards. Crime cu monogramă a fost deja vândut în peste 30 de țări.
Capitolul 1 – Jennie cea fugară
– Tot ce vreau să spun e că nu‑mi place de ea, șopti chelnerița cu părul în vânt.
Vorbise cam tare, de vreme ce o auzi cu ușurință un client solitar al cafenelei Pleasant, care se întrebă dacă acea „ea“ din discuția respectivă era o chelneriță sau poate o clientă fidelă, ca el.
– Nu trebuie să‑mi placă, nu? Dacă tu ai altă părere, n‑ai decât.
– Mie mi s‑a părut cumsecade, ripostă chelnerița mai scundă și cu fața rotundă, părând mai puțin sigură decât era cu doar câteva clipe mai devreme.
– Păi e cumsecade pentru că i‑a fost rănită mândria. Cum își va reveni, cum va spune iar numai răutăți. E urât. Am mai văzut eu oameni ca ea – nu trebuie să ai încredere în ei.
– Cum adică, e urât? întrebă chelnerița cu fața rotundă.
Hercule Poirot, singurul client al cafenelei la ora șapte și jumătate, într‑o seară de joi a lunii februarie, știa la ce se referea chelnerița cu părul în vânt. Zâmbi în sinea lui. Nu era prima oară când dădea dovadă de un fin simț al observației.
– Oricui i se poate ierta un cuvânt urât spus la supărare – și eu am făcut asta, nu mi‑e rușine să recunosc. Și când sunt fericită, vreau să fie toți fericiți. Așa ar trebui să fie. Dar mai sunt și unii ca ea, care se poartă cel mai urât cu tine atunci când le merge lor bine. De astfel de oameni trebuie să te ferești.
„Bien vu“, gândi Hercule Poirot. „De la vraie sagesse populaire.“
Ușa cafenelei se deschise brusc, trântindu‑se de perete. În prag stătea o femeie într‑o haină de un maro pal și cu o pălărie de un maro mai închis. Era blondă. Poirot nu îi putea vedea chipul. Se uita peste umăr, de parcă aștepta să o ajungă cineva din urmă.
Ușa stătu deschisă doar câteva secunde, suficient însă ca aerul rece al nopții să ia locul căldurii din încăperea micuță. În mod normal, asta l‑ar fi înfuriat pe Poirot, dar era interesat de noua apariție, care își făcuse o intrare atât de teatrală și căreia nu părea să îi pese de impresia pe care o face.
Poirot își acoperi ceașca de cafea cu o palmă, pentru a‑i menține căldura. Această cafenea cu ziduri strâmbe, situată pe St. Gregory’s Alley, într‑o zonă a Londrei cam insalubră, avea cea mai bună cafea pe care o băuse Poirot vreodată. De obicei, nu bea o ceașcă de cafea și înainte, și după cină – chiar l‑ar fi îngrozit ideea, în mod normal –, dar făcea o excepție de la această regulă în fiecare joi seară, când venea la Pleasant la ora șapte și jumătate. Această excepție de la regulă, deja săptămânală, devenise o tradiție.
Cafeneaua mai avea și alte tradiții însă, pe care le aprecia mai puțin: faptul că trebuia să‑și aranjeze corect pe masă tacâmurile, șervețelele și paharul pentru apă, pe care le găsea puse greșit când ajungea.
În mod evident, chelnerițele considerau că era suficient ca aceste obiecte să existe pe undeva, oriunde, pe masă. Sigur că Poirot nu era de aceeași părere, așa încât le așeza în ordine de îndată ce ajungea.
– Nu vă supărați, domnișoară, vreți să închideți ușa, dacă intrați? i se adresă Păr‑în‑vânt femeii cu pălărie și haină maro, care se sprijinea de tocul ușii cu o mână și stătea cu fața întoarsă către stradă. Sau chiar dacă nu intrați, continuă chelnerița. N‑am vrea să înghețăm.
Femeia intră. Închise ușa, dar nu își ceru scuze că o ținuse deschisă atât de mult. Respirația ei sacadată răsună în încăpere. Părea să nici nu observe prezența celorlalți oameni din jur. Poirot o întâmpină cu un „Bună seara“ rostit pe un ton calm. Ea se întoarse ușor spre el, dar nu răspunse. Ochii larg deschiși dezvăluiau o privire neobișnuit de alarmată, atât de puternică încât putea pune stăpânire și pe un necunoscut, precum o atracție fizică.
Poirot nu se mai simți la fel de liniștit și mulțumit de sine ca atunci când ajunsese aici. Buna dispoziție îi fusese spulberată.
Femeia se grăbi către fereastră și privi afară. „Nu va vedea orice speră ea să vadă“, se gândi Poirot. Când te uiți pe geam noaptea, dintr‑o încăpere bine luminată, nu vezi mare lucru decât reflexia încăperii în care te afli. Și totuși femeia se uită pe geam un timp, părând hotărâtă să supravegheze strada.
– Ah, tu erai, spuse Păr‑în‑vânt, pierzându‑și răbdarea. Ce‑i cu tine? S‑a întâmplat ceva?
Femeia cu pălărie și haină maro se întoarse către chelneriță.
– Nu, eu… Cuvintele părură mai mult un suspin. Apoi reuși să‑și vină în fire și continuă:
– Nu. Pot să stau la masa din colț? întrebă arătând spre masa cea mai depărtată de ușă și stradă.
– Poți sta la orice masă dorești, mai puțin la cea la care stă domnul. Sunt toate pregătite.
Și cum își aminti de Poirot, Păr‑în‑vânt îi spuse:
– Cina dumneavoastră e aproape gata, domnule.
Poirot fu foarte încântat să audă asta. Mâncarea de la Pleasant era aproape la fel de bună ca și cafeaua. Ba mai mult decât atât, când se gândea la ambele, lui Poirot îi venea greu să creadă ceea ce știa că este un fapt: toți cei care lucrau în bucătăria localului erau englezi. Incroyable.
Păr‑în‑vânt se întoarse din nou către femeia neliniștită:
– Ești sigură că nu s‑a întâmplat nimic, Jennie? Arăți de parcă ai fi dat ochii cu diavolul însuși.
– Sunt bine, mulțumesc. Am nevoie doar de un ceai tare. Adu‑mi, te rog, ce comand de obicei.
Jennie se grăbi către masa din colțul cel mai îndepărtat și trecu pe lângă Poirot fără să se uite la el. Bărbatul își întoarse ușor scaunul pentru a o putea privi. Sigur era ceva în neregulă cu ea; și era ceva ce nu dorea să discute cu chelnerițele cafenelei.
Se așeză la masă cu spatele la fereastră și la stradă, fără să‑și dea jos haina, și, imediat ce se așeză, se întoarse și se uită peste umăr. Profitând de ocazie, Poirot îi studie chipul și presupuse că femeia avea în jur de patruzeci de ani. Ochii ei mari și albaștri erau larg deschiși și nici nu clipea. Arătau de parcă femeia privea ceva șocant, gândi Poirot. „Arăți de parcă ai fi dat ochii cu diavolul însuși“, remarcase Păr‑în‑vânt. Dar din câte putea să vadă Poirot, Jennie nu avea parte de o asemenea priveliște, ci de aceea a unei încăperi pătrate cu mese, scaune, un cuier din lemn într‑un colț și niște rafturi strâmbe pline de ceainice de diferite culori, modele și mărimi.
Ce‑i drept, rafturile acelea erau îngrozitoare! Poirot nu putea înțelege de ce rafturile strâmbe nu fuseseră înlocuite cu unele noi, după cum nu înțelegea de ce ai așeza o furculiță pe o masă pătrată fără să te asiguri că este dispusă paralel cu marginea mesei. Dar nu toată lumea gândea la fel ca Hercule Poirot și învățase să accepte asta, deopotrivă cu avantajele și dezavantajele pe care i le aducea.
Femeia, Jennie, stătea întoarsă în scaun și privea cu groază către ușă, de parcă se aștepta să intre cineva dintr‑un moment în altul. Tremura, poate și din cauza frigului.
Ba nu, se răzgândi Poirot, nu din cauza frigului. Se făcuse din nou cald în cafenea. Și cum Jennie se așezase cât mai departe de ușă și cu spatele la ea, nu se putea trage decât o singură concluzie.
Poirot își luă cafeaua și se îndreptă către masa ei. Observă că nu avea verighetă pe deget.
– Îmi permiteți să vă țin companie puțin, mademoiselle?
Ar fi vrut să aranjeze tacâmurile, șervețelele și paharul pentru apă cum făcuse și la masa lui, dar se abținu.
– Poftim? Da, cred că da.
Tonul ei dădu de înțeles că nu îi prea păsa. Tot ce o interesa era ușa cafenelei. O urmărea în continuare cu viu interes, întoarsă în scaun.
– Mi‑ar face plăcere să mă prezint. Mă numesc… ah…
Poirot se întrerupse. Dacă i‑ar fi spus cum îl cheamă, Păr‑în‑vânt și celelalte chelnerițe l‑ar fi auzit și n‑ar mai fi fost doar clientul anonim și străin, fostul polițist de pe continent. Numele Hercule Poirot avea un efect destul de puternic asupra unor oameni. În ultimele câteva săptămâni, de când intrase într‑o foarte plăcută hibernare, Poirot simțise pentru prima oară după o lungă perioadă binecuvântarea de a fi o simplă persoană din mulțime.
Era absolut evident că pe Jennie nu o interesau nici numele, nici prezența lui. O lacrimă îi scăpase din colțul ochiului și îi cobora pe obraz.
– Mademoiselle Jennie, continuă Poirot, sperând ca, rostindu‑i prenumele, să reușească a‑i atrage atenția. Eu am fost polițist. Acum m‑am retras, dar înainte de a mă retrage, am întâlnit mulți oameni care se aflau în starea de agitație în care vă aflați și dumneavoastră. Nu mă refer la cei care erau nefericiți, deși sunt destul de mulți în orice țară, ci la cei care credeau că sunt în pericol.
În sfârșit, reușise să îi atragă atenția. Jennie îl fixă cu privirea, speriată:
– Polițist?
– Oui. M‑am retras din activitate de mult, dar…
– Prin urmare, în Londra nu puteți face nimic? Nu puteți… adică, nu aveți nici o autoritate? Să arestați criminali, sau chestii de‑astea?
– Așa este, replică Poirot zâmbind. În Londra sunt un domn în vârstă, care se bucură de odihnă.
Trecuseră aproape zece secunde de când femeia nu se mai uitase la ușă.
– Am dreptate, mademoiselle? Credeți că vă aflați în pericol? Vă tot uitați peste umăr deoarece banuiți că persoana de care vă temeți v‑a urmărit până aici și ar putea intra pe acea ușă în orice clipă?
– Ah, sigur sunt în pericol! Păru că vrea să spună mai multe. Sunteți sigur că nu mai sunteți polițist?
– Fără nici o îndoială, o asigură Poirot. Dar pentru că nu dori să‑i dea de înțeles că nu are nici un pic de influență, adăugă: Totuși, am un prieten la Scotland Yard, dacă aveți nevoie de ajutorul poliției. Este foarte tânăr, nu are mult peste treizeci de ani, dar cred că va avea o carieră strălucită. Ar fi dispus să stea de vorbă cu dumneavoastră, sunt sigur. În ceea ce mă privește, vă pot oferi…
Poirot se întrerupse când chelnerița cu față rotundă se apropie cu o ceașcă de ceai. După ce puse ceașca în fața lui Jennie, se retrase în bucătărie, ca și Păr‑în‑vânt. Știind cât de mult îi plăcea acesteia să cerceteze comportamentul clienților cafenelei, Poirot era sigur că încerca să provoace o discuție animată despre Domnul cel Străin și despre faptul că stătea la masa lui Jennie. De obicei, Poirot nu discuta mai mult decât strictul necesar cu ceilalți clienți de la Pleasant. Exceptând ocaziile când lua cina aici cu prietenul lui, Edward Catchpool, detectivul de la Scotland Yard cu care împărțea temporar o casă, stătea mai mult singur, în spiritul l’hibernation.
Bârfele chelnerițelor de la cafenea nu îl preocupau pe Poirot. Chiar era mulțumit de absența lor pentru moment. Spera să o facă pe Jennie să vorbească sincer cu el.
– Aș fi bucuros să vă ofer ajutorul meu, mademoiselle.
– Sunteți foarte amabil, dar nu mă poate ajuta nimeni.
Jennie se șterse la ochi și continuă:
– Ce mult m‑aș bucura să mă poată ajuta cineva! Aș da orice! Dar este prea târziu. Sunt deja moartă, înțelegeți, sau o să fiu curând. Nu mă pot ascunde la nesfârșit.
Deja moartă… Cuvintele ei dădeau fiori.
– Așa că, vedeți dumneavoastră, nu mă puteți ajuta, continuă ea, și chiar dacă ați putea, nu aș merita. Dar… mă simt puțin mai bine de când stați cu mine la masă.
Își strânse brațele în jurul corpului, fie pentru a se liniști, fie într‑o zadarnică încercare de a se opri din tremurat. Nu băuse nici măcar o gură de ceai.
– Vă rog, mai stați. Nu se va întâmpla nimic cât timp stau de vorbă cu dumneavoastră. Asta mă consolează oarecum.
– Mademoiselle, situația este foarte îngrijorătoare! Acum sunteți în viață, și trebuie să facem tot ce ne stă în putință ca să rămâneți în viață. Vă rog, spuneți‑mi….
– Nu! răspunse ea deschizând ochii și mai mult și făcându‑se mică în scaun. Nu, să nu faceți asta. Nimic nu trebuie făcut pentru împiedicarea a ceea ce se va întâmpla. Nu se poate împiedica, este imposibil. Inevitabil. Dar odată ce voi muri eu, se va face în sfârșit dreptate.
Se uită din nou peste umăr către ușă.
Poirot se încruntă. Poate că Jennie se simțea mai bine de când se așezase la masa ei, dar el se simțea cu certitudine mult mai rău.
– Am înțeles eu bine? Vreți să spuneți că vă urmărește cineva care vrea să vă ucidă?
Jennie îl fixă cu ochii albaștri plini de lacrimi.
– Se numește crimă dacă mă dau bătută și permit să se întâmple? M‑am săturat să tot fug, să mă ascund, să îmi fie mereu atât de îngrozitor de teamă. Dacă se întâmplă, atunci vreau să se întâmple odată, și se va întâmpla, pentru că așa trebuie. Este singura cale de a îndrepta lucrurile. Asta merit.
– Nu se poate, spuse Poirot. Chiar dacă nu cunosc detaliile situației dumneavoastră, vă contrazic. Crima nu este niciodată corectă. Trebuie să îi dați voie prietenului meu polițist să vă ajute.
– Nu! Nu trebuie să spuneți nici măcar o vorbă despre asta nici lui, nici altcuiva. Promiteți‑mi că nu veți spune nimănui!
Hercule Poirot nu avea obiceiul să facă promisiuni pe care nu le putea ține.
– Ce ați fi putut să faceți pentru a merita moartea ca pedeapsă? Ați ucis pe cineva?
– E ca și cum aș fi făcut‑o! Nu doar crima este ceva de neiertat, să știți. Nu cred că dumneavoastră ați făcut vreodată ceva de neiertat, nu?
– Dar dumneavoastră da? Și credeți că ar trebui să plătiți pentru asta cu propria viață? Non. Nu este în regulă. Dacă v‑aș putea convinge să mergeți cu mine către casa pe care am închiriat‑o, este foarte aproape. Prietenul meu de la Scotland Yard, domnul Catchpool…
– Nu! se opuse Jennie sărind de pe scaun.
– Vă rog, luați loc, mademoiselle.
– Nu. Am spus prea multe! Ce proastă sunt! V‑am spus doar pentru că păreți atât de blând, și m‑am gândit că nu puteți să faceți nimic. Dacă nu mi‑ați fi spus că sunteți pensionat și dintr‑o altă țară, nu v‑aș fi mărturisit nimic! Promiteți‑mi atât: dacă voi fi găsită moartă, spuneți‑i prietenului dumneavoastră polițist să nu caute criminalul. Închise ochii și își prinse mâinile ca într‑o rugăciune, continuând: Oh, sper să nu deschidă nici unul gurile! Crima nu trebuie să fie niciodată elucidată. Îmi promiteți să‑i spuneți prietenului dumneavoastră asta, să îl convingeți? Dacă vă pasă de dreptate, vă rog să faceți cum vă spun.
Apoi se năpusti către ușă. Poirot se ridică pentru a o urma, dar dându‑și seama cât se îndepărtase ea deja în timpul în care el abia se ridicase de pe scaun, se așeză la loc și oftă cu amărăciune. Era inutil. Jennie dispăruse în noapte. Nu avea cum să o mai ajungă din urmă.
Din romanul „Crime cu monogramă”de Sophie Hannah. Traducere din limba engleză de Livia Olteanu. În pregătire la Editura Litera