Moștenirile genetice vin în pachete mici, uneori ascunse, ca niște foițe de țigară din timpul primului război, când soldații căzuți prizonieri făceau din ele scrisori, iar acestea, ajunse între degetele înmănușate ale unor femei cu poșete minuscule, erau strânse cu grijă și apoi ascunse în câte un volum de Eugène Sue. Evident, volumul ajungea în cele din urmă la buchiniștii de pe cheiurile Senei, de unde îl cumpăra invariabil un valah iubitor de cultură și mai ales de mistere. Cum se întâmplă, n-ajungea să citească vreodată paginile, între timp îngălbenite, însă, într-o zi de noiembrie, descoperea, în fine, micul bilet. Și abia de aici începea depresia, căci de fiecare dată, în fiecare Eugène Sue, cumpărat de la Paris, se întâmpla să existe câte o foiță de țigară cu acele cuvinte capabile să distrugă viața unui om sensibil. Mai contează ce scria pe biletul ăla? Întotdeauna era un mesaj sfâșietor, scris sub teroarea morții și a disperării pe care o dă intuiția că urmele ți se vor șterge de pe scoarța plăpândă a pământului. Cam așa, ca foița asta de țigară, sunt și moștenirile genetice, ascunse în carnea nevinovată și în sângele înfierbântat de dorințe. Caracterul este înnăscut. Ca pedagog o spun fără șovăire: există oameni pe care nu-i îmblânzește nicio educație, pe care nu-i îndulcește mâna ocrotitoare. Educația acoperă urmele. Educația e esențială. Dar nu face minuni. Astăzi m-am uitat la “We Need to Talk About Kevin”, ecranizat de Lynne Ramsay, după romanul omonim al lui Lionel Shriver, un film puternic și apăsător ca un limax strecurat pe trahee. O femeie naște un copil cu minte monstruoasă, o ființă făcută din toate frustrările, violențele și neîmplinirile unor părinți oarecare. Bineînțeles, încă din faza de embrion, stabilește o relație freudiană cu mama lui, numai că o transformă într-o competiție. Uitându-mă la filmul ăsta, n-am putut să nu mă gândesc la obsesia cacogeniilor din cronicile muntenești ale veacului al 17-lea, mai ales la modul obidit în care Radu Greceanu îi înjură pe marghioli, pe neamurile de marghioli, de fapt, convins fiind de soiul lor rău. Eu însămi am văzut atâția copii cărora școala n-a făcut decât să le stileze răutatea și colțoșenia câte unui caracter de care mă înfioram înfrântă.

Geni. Când mă gândesc la ratările mele pedagogice, Geni este primul caz care-mi vine-n minte. Poate și pentru că eram în primul meu an de învățământ, la Tulcea. Aveam 23 de ani, iar asta deja sună a scuză.

Geni era o silfidă din clasa a 9-a, cu ochii negri și părul roșu. Nu voia să vorbească, să scrie, să citească. Nu chiar întotdeauna, ci de cele mai multe ori. Pe căi mai mult romantice, eu detectasem în privirea ei o sămânță de inteligență, un foc venit dintr-o zonă pe care mi-o imaginam plină de combustii intelectuale. Ori cu cine aș fi vorbit, aflam aceeași părere execrabilă despre Geni: ucidea pisici, răsucea gâtul puilor de găină, își înfigea dinții în carnea oamenilor. Dar, mai ales, avea o duplicitate extremă. Chiar și părinții o considerau pe Geni un soi rău. Între toate nemulțumirile legate de ea, exista una cu totul și cu totul îngrijorătoare. Geni adora plimbările nocturne. Oricâte măsuri fuseseră luate, reușea să se strecoare din internatul care arăta ca o închisoare și care, de altfel, chiar se afla lângă închisoarea orașului. Ieșea pe ferestre înguste, se strecura șerpește pe sub uși, curgea fantomatic prin fantele de o secundă și, iarnă-vară, trecea Dunărea înot la vapoarele marinarilor cantonați în șantierul naval.

Prin urmare, mi-am început profesoratul cu Geni. Normal, credeam în puterea educației, în forța literaturii și în robustețea iubirii. Săptămâni de toamnă aurie m-am plimbat cu Geni prin librării, am bătut puținele parcuri ale orașului, am numărat bucățile de marmură roșie rămase în pavajul străvechi și, mai ales, am citit împreună povestirile lui Eliade. Prin noiembrie eram aproape mândră de mine și hotărâtă s-o-nfiez pe Geni, mai ales că părinții ei începuseră să mă agaseze cu observațiile critice la adresa metodelor mele pedagogice. Nu vedeți, domnișoară, îmi spuneau ei, că Geni își bate joc de dumneavoastră?

Pentru mine lucrurile stăteau altfel. Intre mine și Geni se instalase o oarecare armonie. Ea continua să fie aproape mută, însă atenția pe care începuse să mi-o acorde mi se părea un semn bun. În plus, îmi promisese că nu va mai călca în viața ei pe vapoarele cu marinari. Și-avea un mod special de a mă privi cu ochii ei cercetători, încât pe atunci eram sigură că Geni, cuprinsă de febra cărților, își va dedica tot restul vieții unei pietre filozofale.

Într-o dimineață a sunat telefonul la ora 7 dimineața. Era o voce scârbită de milițian, care voia să mă mișc cât se poate de repede spre secție.

În biroul ticsit de bărbați nedormiți, Geni stătea pe un scaun, transformată în morman de țoale. Alături de ea, învelit tot așa, într-o pătură, cu părul zburlit și ochii roșii, dormita un ins care părea abia scos din cadă. O uniformă cu table m-a pus repede la curent: Pe la miezul nopții, Geni se plimba pe faleză. Un sergent, anume cel oploșit în pătură, o văzuse și, îngrijorat de apariția unui copil la o oră care pe atunci chiar era târzie, s-a-ndreptat spre ea. Geni l-a lăsat să se apropie, iar când a fost suficient de aproape, și-a luat o față suferindă și s-a aruncat în Dunăre. Era noiembrie, iar Geni părea un copil sinucigaș. Chițacul și-a dezbrăcat mantaua și-a sărit după ea. Abia în apă și-a dat seama că nu-și scosese bocancii. Și nu era orice apă, ci Dunărea. Milițianul nu era șocat de întâmplare, ci de faptul că, Geni se jucase cu el. Îl lăsa să ajungă foarte aproape, prefăcându-se că se îneacă, apoi se depărta puțin ori dispărea sub gheața apei. Așa îl dusese până în șantierul naval, unde se pierduse pe-o barjă. Salvatorul, murat, ieșise și el la un liman și-și chemase colegii la o razie.

După o oră, Geni a fost scoasă din cotloanele unei nave în care mai stau și astăzi înfipte dorințele și visătoria scurtă a unei cărnii de bărbat.

Multă vreme se chinuiseră să scoată un cuvânt de la ea. Așa se explicau fețele nedormite. La răsăritul soarelui, Geni se decisese, în fine, să le spună numele meu.

Bineînțeles mă pălise dezamăgirea, dar și mai mult mă irita supărarea tablagiului murat în Dunăre. La urma urmelor Geni era un copil.

Și la școală a trebuit să mă lupt cu prejudecățile generale. Era adevărat, Geni își încălcase promisiunea față de mine, însă, în procesul lung, al educației, această greșeală era cu totul neînsemnată. Și cum pe vremea aia argumentele erau puține, nu-mi rămânea decât să arunc în stânga și-n dreapta cu câte un Piaget.

Câteva luni nu m-am dezlipit de Geni. După ce-a citit prima ei carte, aproape că am sărbătorit, iar după ce-a proptit vârful indicatorului pe Munții Gutâi, lăsând mută de uimire toată clasa a 9-a F, am fost absolut sigură că nimic n-o mai putea smulge de pe băncile școlii. Țin încă minte cât de emoționată a fost după ce-am citit despre moartea unui voievod de la 1700. Turcii îi tăiaseră capul și-l trimiseseră la sultan spre încredințare. Geni a-ntrebat cu oripilare dacă nu cumva se alterase pe drum.

În fiecare zi descopeream lucruri noi împreună, iar Geni mă privea cu ochii ei negri într-un fel care mă făcea să cred în profesorat și în mine. Avea acea sclipire de recunoștință, pe care o învață absolut toți copiii, și care nu reprezintă decât un zăhărel pentru adulții dispuși să pună botul.

Când lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, Geni a dispărut fără urmă.

Au fost scotocite vapoarele, au fost interogați marinarii. Toate secțiile milițienești au fost puse la curent cu dispariția lui Geni. Părinții nu erau prea afectați, iar profesorimea zicea merçi că scăpase de-o pacoste. Numai eu aveam convingerea că ceva rău se petrecuse cu ea. Nu era zi în care să nu văd fața încadrată de părul roșu ori silueta rahitică.

După un an, Geni a fost descoperită într-un sat din celălalt capăt al țării. Era măritată cu un bărbat matur, un omuleț cu față speriată, care, nu știu de ce, îmi amintea de mine. Pe obraz avea o rană proaspătă, ca și cum lama unui cuțit trecuse în viteză pe-acolo. O căutați pe Geni? a întrebat omul, ca și cum n-ar fi auzit bine. Numai puțin, stați aici un moment!

Curtea arăta ca un depozit de tigăi ruginite, de sticle acoperite cu nămol uscat. O vecină, ieșită cu promptitudine în poartă, m-a pus sumar la curent:

– Pentru animala asta și-a alungat nevasta și copiii!

Undeva, în fundul curții, sub un șopron, Geni scuipa semințe sub soarele supărat al verii. În afară că-și făcuse părul blond, arăta la fel. Bărbatul s-a fâțâit de pe un picior pe altul, până când Geni a privit în fine spre mine, și abia atunci, s-a întors în fugă spre poartă și mi-a arătat din nou obrazul rănit. În urma lui, m-am strecurat anevoie printre tinichele și sticle.

Îmi făcusem un discurs în minte, ceva care s-o conecteze pe Geni la cărțile, la discuțiile și la plimbările noastre. Recunosc, eram puțin emoționată și deja mă vedeam salvând-o dintre mormanele de vechituri. Din drum cumpărasem Mânăstirea din Parma, varianta în două volume.

La început, nu și-a adus aminte de mine. Apoi a avut o fulgerare care i-a luminat amintirile:

– A, tu erai tanti aia care număra pietrele din asfalt! Te țin minte, s-a bucurat Geni, aveai niște sandale jegoase, cu un fel de cataramă gri.

În casă era aceeași dezordine. Pe colțul mesei stăteau să cadă resturi de fotografii, cu o fostă familie, probabil cea izgonită din cauza lui Geni. Bucătăria părea ceva mai aranjată, semn că Geni cu călcase pe-acolo. Prin ușa deschisă se vedea un teanc de prosoape, aliniate la milimetru.

La început am întrebat-o care au fost aventurile din ultimul an. Recunosc, aveam un ton de mare bunăvoință, ceea ce desigur, Geni nu suporta. Prin urmare, s-a aplecat asupra unui coș de nuiele, destul de preocupată. Peste spinarea ei se vedeau prosoapele din bucătărie, pe muchia cărora își începuse plimbarea un păianjen.

În fine, Geni a scos o sticlă de votcă. Abia acum vedeam că în coșul de răchită păreau să stea lucrurile ei: o pereche de balerini, o bluză, câteva cutii metalice, o poșetă și niște capete de păpuși. Pedagogic, m-am bucurat că Geni mai avea sensul proprietății și mai ales asupra unor obiecte cu valoare sentimentală.

Votca i-a deschis pofta de povestit. Avusese un an de călătorii. În memoria ei existau numai locuri și achiziții. Niciun om nu apărea în peregrinările ei reconstituite. Văzuse Bucureștiul. Poposise în Pitești. Îi plăcuse un mall din Brașov, de unde își cumpărase cercei. Pe măsură ce-o ascultam, am început să mă întreb dacă în cutiuțele metalice din coșul lui Geni se aflau bijuterii. Erau foste ambalaje de bomboane, în care cu siguranță își păstra bunurile cele mai de preț. Unul dintre capetele de păpușă semăna cu trofeele vânătorilor de capete: era cât o portocală, iar la colțul gurii o mână preocupată cususe un feston dublu.

Am așezat Mânăstirea din Parma lângă paharul de votcă. În încăperea cu tavan jos, lumina venea exclusiv din bucătărie. Camera propriu-zisă avea ambele ferestre acoperite cu perdele maro.

Un timp i-am povestit ce mai era pe la liceu și în mod surprinzător, Geni m-a ascultat cu interes evident. Peste umărul ei aveam în vizor bucătăria luminoasă, pe a cărei fereastră îl vedeam din când în când pe acel bărbat speriat. Pentru că discuția cam trena, m-am ridicat și-am făcut doi pași spre coșul cu lucruri. Eram curioasă dar aveam totodată și un mic orgoliu de cercetător. Geni a părut de-a dreptul flatată și pentru început mi-a arătat o cutie cu ace.

– Ai mai văzut vreodată ace atât de subțiri?

Cum nu eram foarte impresionată, m-a întrebat ce-mi plăcea din coșul ei cu numeroase comori. I-am arătat capetele de păpuși, care, văzute de-aproape, păreau vechi de o sută de ani.

– A! s-a bucurat Geni, scotocind cu fervoare prin coș, stai să-l vezi pe-ăsta…!

Era un cap chel, de sub pleoapele căruia ieșeau două mărgele de sticlă. Pielea capului era atât de reală, încât m-am simțit îndemnată să-ntreb de unde-l avea.

– Pe-ăsta, mi s-a confesat Geni, l-am întâlnit la Predeal.

Mai târziu am aflat că în acel coș erau 9 capete, preparate cu multă migală și reduse la dimensiunile unor capete de păpuși. Toți cei nouă, inclusiv familia în a cărei casă o găsisem, fuseseră niște oameni emoționați în mod sincer de întâlnirea cu Geni.

Mi-amintesc că la despărțire, mi-am strecurat în poșetă Mânăstirea din Parma.