Cristi Puiu a vorbit pe 12 mai cu jurnaliștii de la Cannes, despre filmul „Sieranevada”, selectat în competiția oficială pentru trofeul Palme D’Or. Medicul cinefil Ion Gabriel Stoica a tradus integral din franceză conferința de presă pentru Mediafax – Cultură. Medicul Ion Gabriel Stoica e cinefil & francofon. A trăit și a muncit în Franța, chiar la granița cu Elveția, aproape de Geneva, orașul unde Cristi Puiu a făcut facultatea de Regie. Intersecții și coincidențe, afinități și ursită. Medicul e pasionat de Noul Val Românesc și de filmele lui Puiu, în special.
– Ce anume v-a inspirat povestea din Sieranevada?
– Era în august 2012, în timpul festivalului de la Sarajevo, eram acasă. Mirsad Purivatra, directorul festivalului, m-a sunat și m-a întreabat dacă am un scenariu. Nu, nu am scenariu, dar voi scrie unul. Va fi un huis clos. Cu multe personaje.
– V-a dus cu gândul la povestea unei comemorări?
– În 2007 mi-a murit tatăl. Eram în juriul de la secțiunea „Un Certain Regard”, la Festivalul de la Cannes. M-am întors imediat acasă, și prima comemorare, care are loc chiar după înmormântare, s-a petrecut în mod cât se poate de ciudat. Erau acolo persoane pe care nu le cunoșteam, prieteni de-ai tatălui meu cu care obișnuia să stea la un pahar, vecini. Îmi amintesc că m-am certat cu o colegă a mamei, cu privire la istoria comunismului.
– Ce se întâmplă în film cu acel personaj care regretă vremurile
comunismului?
– Da. După ani de zile, vorbesc cu fratele meu despre povestea asta și îi spun: „scriu un scenariu despre parastasul tatei, îți amintești cum ne-am certat legat de istoria comunismului?” Fratele meu, care luase și el parte la acea dezbatere aprinsă, îmi răspunde că nu-și amintește nimic. Cu toate astea, discuția a fost atât de înflăcărată, încât femeia a sfârșit prin a pleca! Încep să-mi expun propria versiune a evenimentelor, dar fratele meu insistă: „scuză-mă, dar chiar nu îmi amintesc nimic”. Am simțit că înnebunesc, că mă îmbolnăvesc de furie, pentru că voiam să-mi mai dea niște detalii. Am fost foarte deprimat. Deci, uneori reținem sau înregistrăm altfel lucrurile.
– Tocmai. Amintirile, memoria evenimentelor se află în centrul poveștii dumneavoastră. Memoria care constituie și impune o societate, așa transpare în film.
– În momentul în care devenim conștienți de noi înșine, pe la vârsta de zece ani, suntem deja educați, formați de istoria țării noastre. Vom vedea lucrurile într-un fel care este deja marcat de un număr de repere. Toate acestea duc la inerție. Suntem gata să acceptăm un adevăr dat. Închidem ochii la posibilele greșeli. Este prețul pentru a deveni un membru al comunității, pentru a fi acceptat de societate.
– Este important pentru personajele dumneavoastră să aparțină unei comunități?
– Este o chestiune de structură. Ca și albinele, furnicile, oamenii trăiesc în comunitate. Dacă înlăturăm un element din această comunitate, trebuie să reconfigurăm totul. Totul se va recompune. Când moare cineva, se schimbă totul pentru micile comunități reprezentate de membrii unei familii. Există o luptă pentru putere. Vom încerca să aflăm cine va câștiga în final această luptă. Și fiecare participă cu propriul său discurs, exact ca într-o campanie electorală.
– Un discurs care poate evoca marile evenimente istorice. În fim, un personaj vorbește despre 11 septembrie 2001.
– Este perturbat de tot ceea ce se vorbește pe marginea acestui eveniment și are dreptate să fie așa, în sensul în care trebuie să discutăm despre toate. Dar atunci când își construiește raționamentul cu elemente, dintre care unele, fără îndoială, de natură conspiraționistă, de pe internet, atunci greșește.
La modul mai general, nu cunoaștem decât o parcelă de realitate din Istorie. Nu putem găsi răspunsuri definitive. În fond, ficțiunea cea mai prezentă în viața noastră este Istoria, Istoria așa cum ne este ea povestită la școală. Eu sunt foarte bine plasat pentru a vorbi despre toate acestea, pentru că am învățat la școală o anumită Istorie, în timpul comunismului. Zidul din Berlin a căzut pe când aveam douăzeci și trei de ani. Odată cu el a dispărut o Istorie și de îndată a apărut o altă Istorie, o altă versiune a evenimentelor. Lucruri pe care nu le cunoșteam, eu, care am iubit mult Istoria. Am fost cu adevărat zguduit.
– 11 septembrie nu este decât un pretext pentru a vorbi despre Istorie?
– Da, aș fi putut lua cel de-al doilea război mondial. Întâmplător, până pe 11 septembrie, lecturile mele se concentrau pe mărturiile din închisorile comuniste. Voiam să revăd istoria comunismului. Comuniștii au falsificat Istoria, după un program foarte clar. Încă odată, de atunci cred că nimeni nu poate să creadă într-o stabilitate oarecare a Istoriei, nici într-un adevăr imuabil. Cred că istoria Omului este într-o continuă mișcare și trebuie să o adaptăm neîncetat la ceea ce credeam că sunt evenimentele din trecut. Tot timpul, tot timpul, tot, timpul. Deoarece nu sunt decât niște aproximări. Ne găsim în plină confuzie. Astăzi mai există o ieșire de salvare, credința. Nu sunt nici catolic, nici ortodox… Dar chiar dacă avem cu toții multe păreri despre toate religiile, în realitate nu știm nimic despre spiritualitate. Nu urmăm acest drum.
– Personajele dumneavoastră nu doar schimbă replici, argumentează sau livrează invective, ci sunt foarte interesate și de hrană, un element foarte important și foarte convivial al filmului!
– Da. Totuși, până la urmă, nimeni nu reușește să mănânce! Masa este o altă ritualizare a evenimentelor, este inteligibilă pentru toate culturile, deoarece este prezentă în toate culturile. Există masa, ne regăsim în jurul ei. Pentru a simplifica, recurența mesei este o tradiție, dar asta poate da și o senzație falsă de solidaritate. Nu e vorba doar de hrană, de tot ceea ce îi trebuie corpului, și care în film devine ceva urgent ,căci toți sfârșesc prin a li se face cu adevărat foame, uită de orice sentiment de solidaritate, prietenie. Acestea fiind spuse, am arătat filmul unor prieteni și au fost încântați pentru că după ce l-au văzut li s-a făcut poftă de mâncare!
– Filmul dvs. este sincopat de ritualuri (pregătirea mesei, binecuvântarea preotului…), la ce folosește asta?
– Ne permite să axăm dezbaterea pe subiecte care nu au nicio legătură cu parastasul mortului, ca în cazul tatei. În România, lucrurile se petrec astfel: are loc înmormântarea, iar după aceea lumea se întâlnește. Apoi, se întâlnesc iar la patruzeci de zile, pentru o primă comemorare. Apoi, se reîntâlnesc la un an de la înmormântare. Și în sfârșit după șapte ani. În ceea ce-l privește pe tata, am făcut parastasul de șapte ani în 2014.
– De ce ați situat practic tot filmul într-un singur loc: un apartament ?
– Trăim într-o lume ale cărei limite le cunoaștem. Ceea ce face ca filmul să nu poate fi conceput altfel decât ca o lume în sine, limitată din punct de vedere geografic. Din această cauză, spațiul este închis, toate se desfășoară într-un apartament izolat. Acest spațiu este reflectarea în oglindă a unei lumi la scară redusă. Atât ziua cât și noaptea: cei doi sunt în apartament. Există încăperi mai întunecate, altele mai luminoase, cu decoruri diferite, ca niște peisaje. Nu putem scăpa de acest apartament cum nu putem scăpa de planetă. Trebuie deci să ne asumăm realitatea și să intrăm în toate încăperile, să mergem în întâmpinarea Celuilalt. Cel mai important lucru devine atunci întâlnirea cu Celălalt. Toate acestea au un sens. Să creezi o lume alveolară, în care nu se poate counica, unde fiecare individ este închis în propria sa bulă, fără să știe că mai există un altul, sau să mergi în întâmpinarea celorlalți, alegerea între aceste două alternative poate schimba totul.
– Și când un personaj ezită să intre într-o încăpere?
– Decide să oprească reflecția atunci când îi convine, în mod artificial. Se oprește pe palierul confortului. Din momentul în care lucrurile devin incomode, nu mergi mai departe, iar acolo sunt atâtea întrebări pe care ni le punem, și pe care nu îndrăznim să le ridicăm, să le dezbatem… Apartamentul ne-a permis să exprimăm toate acestea.
– A fost greu de găsit ?
– S-au întâmplat lucruri ciudate cu apartamentul. Am găsit o locuință al cărei proprietar tocmai murise, iar în ziua în care am vizitat-o, se comemorau patruzeci de zile de la moartea sa. Omul locuise cu cele două pisici ale sale. A murit, a lăsat pisicile, dintre care una care plângea. Era un apartament invadat de praf și pânze de păianjen, un loc fără îndoială neatins de multă vreme. Am păstrat pentru film multe din elementele originale, printre care o mare parte din mobilier, tablourile și chiar fotografia proprietarului, pe care o putem vedea în anumite momente. Marele avantaj al acestui loc era că puteam imagina traiectoria personajelor într-un spațiu unde granițele, limitele fiecărei încăperi, care conține o lume, sunt foarte repede integrate. Un adevărat concert de uși care se deschis și se închid. Ușile sunt foarte prezente în acest film. Nu sunt doar niște uși care se deschid pentru a te lăsa să treci, sunt uși care totodată închid, care împiedică. Acest lucru îmi
construiește vizual povestea.
– Există și o muncă asupra sunetului pe care-l fac aceste uși, și rezonanța acestui apartament în general.
– Primul plan al filmului este foarte important ,deoarece auzim anumite lucruri și nu altele, ceea ce-l obligă pe spectator să construiască povestea cu informațiile parcelare de care dispune. În interiorul apartamentului, ușile deschise sau închise provoacă exact același efect: pe asta o auzi, pe asta nu o auzi. Sunt bucăți de poveste, bucăți de cuvinte cu ajutorul cărora alcătuim evenimente. Și ne întoarcem mereu la asta, în viață, nu deținem toată povestea, povestea comunității sau povestea unui eveniment personal. Este un puzzle din care ne lipsește cea mai mare parte a pieselor, și când spun cea mai mare parte a pieselor, înseamnă că avem în mână doar câteva piese din muntele de piese pe care îl reprezintă istoria umanității. Avem la dispoziție doar câteva piese disparate și presupunem că între aceste piese trebuie să ne imaginăm totul, asta e ficțiune. Ficțiunea vieții noastre, istoria noastră personală, și suntem siguri că deținem tot adevărul.
– De ce ați ales să filmați cu o cameră aflată în permanență la înălțimea oamenilor?
– Cinematograful îți permite să faci în așa fel încât, în mod tacit, locul spectatorului să se suprapună cu cel al camerei. Este foarte interesant, pentru că fiecare spectator crede că el este cel care vede povestea. Te afli în pielea observatorului. E ciudat. Camera este, prin urmare, un om invizibil, sau, în cazul filmului meu: mortul! Eu am niște socoteli de reglat cu moartea, și de data asta mi-am zis: „E povestea ideală!”. În tradiția ortodoxă, sufletul mortului rămâne în libertate timp de patruzeci de zile, se mișcă. Mi-am pus întrebarea: cum să fac să spun o poveste prin ochii unui mort care circulă? Plasând camera în locul mortului, acest om invizibil. Ceea ce am vrut eu să văd este privirea mortului.
– Ce înseamnă asta, privirea mortului?
– Este privirea unui om care are privilegiul de a le spune la revedere în mod tăcut celor pe care îi lasă în urmă, de a-i observa. Cum privim lucrurile știind că nu ne vom întoarce? Ce vom privi? Sau nu? Sentimentele pe care doream să le obțin la momentul respectiv erau emoția, curiozitatea, dar și un fel de derută a camerei. Îmi imaginez că lucrurile s-au petrecut cam așa.
– Cum să interpretăm titlul dumneavoastră, Sieranevada?
– Mi-a venit de la o cugetare: „de ce unele naționalități schimbă titlurile filmelor?” . Este ceva care mă enervează extrem de tare. La început chiar mi-am zis: „o să fac eu însumi titlurile pentru fiecare limbă”. Apoi m-am hotărât în favoarea unui titlu care nu poate fi schimbat. Ceea ce e interesant la Sieranevada e să vezi că, în mod obișnuit, cuvântul se scrie separat: Sierra Nevada. Dar în română, în mod normal, este într-un cuvânt, ca atunci când îl pronunțăm. Am schimbat titlul punând un singur „r”, ca să mi se zică: „dar nu se scrie așa”. Atunci, cum se scrie? Dar în japoneză? Dar în georgiană? Este complet stupid, mă duce cu gândul la expresia: „diavolul e contabil”.
– Deci schimbarea/intervenția în ortografia Sieranevada este o joacă?
– Faptul că diavolul e contabil, că oamenii contabilizează și vin la o filmare ca să-mi spună: „nu se scrie așa” mi-a plăcut. În fond adevărul e că nu ne pasă! Dar creierul nostru are atâta nevoie de sens încât îl construiește și acolo unde nu există, unde nu există nimic. În realitate orice titlu s-ar fi potrivit, dar asta nu se poate spune, deci trebuie să livrăm un titlu și iată-l! Este o problemă personală, este un titlu care a apărut în mintea mea. Cum a apărut? Asta este ceva misterios, și multe lucruri sunt misterioase.
– Într-adevăr, este un titlu care evocă misterul, aventura. Aventura vieții acestor personaje agitate.
– Da, trebuia să vorbească despre un loc, despre un spațiu. Este singurul lucru rațional care m-a ținut până la capătul căutării titlului. Titlul, Sieranevada, are rezonanțe de western, deși nu există niciun western celebru care să poarte acest nume. Evocă zăpada, o altă limbă: spaniola, muzica acestei limbi. Sieranevada, este frumos. Evocă în sfârșit lanțurile de munți înzăpeziți care seamănă cu clădirile comuniste, cu lanțurile de blocuri din pietre deschise la culoare. Pentru afișul românesc al filmului, am fotografiat aceste lanțuri de blocuri, această lume alveolară cu ferestre – tot atâtea simboluri pentre lipsa de încredere a comunității românești.