Una dintre problemele stringente, printre multe altele, ale criticii literare de azi este manipularea emfatica a conceptelor. Foarte frecvent observam utilizari nu neaparat inexacte ale termenilor, dar mult prea exhibate, ca si cand autorul ar dori sa evidentieze ca a achizitionat inca un “actant” terminologic.
Gradul de inteligibilitate a textului produs in acest mod tinde sa scada amenintator, pana la opacitate deplina. Se stie, de altfel, ca rococoul terminologic e boala copilariei critice. Destul de multi comentatori ai literaturii actuale se folosesc si de instrumente cam nelalocul lor in critica de intampinare: aluzii savante, metode specioase, frazari contorsionate. Nu mai punem la socoteala ca multe dintre aceste artificii ar fi oricum neconcludente.
Emfaza nu e, prin urmare, numai a limbajului, ci mai ales a gandirii critice si tradeaza aproape invariabil carenta ideilor, respectiv invelirea cu un ambalaj stralucitor a unui pachet care nu contine mai nimic. Etalarea personalitatii criticului intra in contradictie flagranta cu prima lege a oricarui act critic: adecvarea. Or, numai adecvat nu e un astfel de critic pentru care ceea ce comenteaza ramane un simplu pretext, care nu-si da seama ca “lustruindu-se pe el” umple de praf propria activitate. De fapt, criticul ar trebui sa fie pretextul, iar ceea ce comenteaza sa constituie singura sa preocupare. Altfel ne-am afla intr-o situatie similara celei in care comentatorul unui meci de fotbal ar incepe sa spuna cum este imbracat, de la ce magazin si-a procurat costumul, ce culori are cravata, apoi ar face o hermeneutica foarte atenta a culorii propriilor ochi, ar explica de ce (nu) ii place Claudia Schiffer, ce bere ii place s.a.m.d. si ar tine-o tot asa pana la sfarsitul meciului.
Neindeplinirea acestei “simple formalitati” a adecvarii poate sa aiba, pe spatii mai largi, efecte fatalmente sporite. Aproape ca iti vine sa aprobi mici “sincope” ale limbajului daca verdictul este corect. Dar, de obicei, pretiozitatea atrage dupa sine o suma de alte necazuri: hipnotizat de-“adancul” si destul de confuzul limbaj pe care il sustine, practicantul unei astfel de “metode” critice ajunge sa scrie la fel despre un mare prozator si despre un poet minor; regula jocului tinde sa devina chiar aceasta situatie dramatica de a nu se mai face practic nici o distinctie intre o carte foarte buna si o carte foarte proasta; argumentatia se pierde pe drum, sufocata de analogii fara rost. Incercand sa bifeze cat mai mult la capitolul “impresie artistica”, pierde aproape totul la “exercitiile impuse”.
Inadecvarea poate fi citita, daca extindem aceste observatii, si ca o maladie sociala, nu numai profesionala. Foarte multe probleme ar fi rezolvate daca s-ar indeplini conditia “simpla” a contextuarii lor corecte. Unele dintre numeroasele dezbateri televizate care ne agreseaza zilnic ar avea sanse de reusita daca ar fi “anturate” de o macar partiala validare a temelor concrete, reale, nu inventate.