Criza ca oportunitate

De mult prea multe ori, dezbaterile
pe teme de maximă seriozitate, cum ar fi cele privind modelul de
creștere care ar fi potrivit pentru țara noastră, alunecă rapid in
derizoriu sau nu reușesc să depășească un populisme cât de găunos,
pe atât de dăunător. Intr-o anumită măsură, chiar criza dramatică
in care am intrat are drept cauză acest “model” de abordare –
lipsit de orice perspectivă, de orice logică, in care hărmălaia
fără rost acoperă orice altceva.

Criza in care am intrat era
previzibilă și ea nu are nimic de a face cu criza mondială –
aceasta din urmă doar a pus mai curând in lumină haosul și
debandada din politica economică din țara noastră. Nu e vorba,
politica noastră economică nu a excelat nicicând după 1989; cel
mult, au fost câteva momente (mai exact, in 1991, 1997 și in 1999)
in care, de pe marginea prăpastiei, guvernele de atunci au adoptat
măsuri care ne-au scos temporar la liman; dar, după ce scoteam
puțin capul la lumină, o luam de la capăt. Gafele cele mai sinistre
au fost făcute insă doar in ultimii câțiva ani; creșterea cu un
sfert de milion a numărului de birocrați in aparatul de stat in
perioada 2005-2008, iar după aderarea la Uniunea Europeană scăparea
de sub orice control a salariilor in sectorul public și creșterea
pensiilor cu totul și cu totul peste puterile economiei de a duce
noile valori au fost trei dintre cele mai nenorocite evoluții care
au marcat această perioadă. De notat că ultimele isprăvi din
această listă se petreceau in plină criză mondială; epuizarea
resurselor bugetare pentru pomeni electorale a văduvit mai târziu
guvernul de resursele care i-ar fi permis să stimuleze cât de cât
economia reală.

Și totuși, nici acum nu e totul
pierdut. Și acum există o fărâmă de speranță să o putem lua de la
capăt, pe baze mult mai sănătoase. Poate că șansa vine chiar din
faptul că prăpastia in care am ajuns este atât de adâncă, incât
numai măsuri foarte radicale ne pot salva. Un prim pas a și fost
făcut, prin anunțul măsurilor de scădere brutală a salariilor in
sectorul public și a pensiilor. Așa cum era de așteptat, acest
anunț a fost urmat de un cor al bocitoarelor despletite, care
prevestesc sfârșitul lumii dacă măsurile sunt puse in aplicare,
precum și de amenințări, mai mult sau mai puțin voalate, ale
liderilor de sindicat, referitoare la repetarea “modelului
grecesc”. Este adevărat, de această dată au fost și voci care au
spus că aceste măsuri sunt raționale și ar trebui să aibă urmări
pozitive.

Eu aș propune să plecăm de la cifre.
In primul trimestru din acest an venitul mediu brut din
administrația publică a fost de 3058 lei, cu 53,3% mai mare decât
venitul mediu brut pe economie; așadar, o reducere cu 25% a acestui
venit i-ar lăsa pe cei din administrația publică “doar” cu 22,6%
peste nivelul mediu pe economie. Unde este grozăvia, aici? Eu sunt
de părere că grozăvia este de fapt ca slujbele cele mai sigure și
cu infinit mai puțină bătaie de cap decât cele din sectorul privat
să se bucure și de venituri cu mult, mult peste acestea din urmă.
Unde se mai pomenește așa ceva in celelalte țări din Uniunea
Europeană?

In privința pensiilor, atunci când
acesta au fost majorate cu 47% in prag de alegeri, am afirmat
răspicat că această majorare va avea urmări nefaste; scăderea,
acum, cu 15%, lasă incă un câștig net pentru pensionari de aproape
28% – oricum, destul de ridicat, nu in raport cu dorințele, ci cu
potențialul economiei de a susține această cheltuială.

Așadar, cele două categorii
importante care au de suportat pe moment șocul reducerii
veniturilor rămân cu o situație semnificativ mai bună comparativ cu
nivelul mediu din economie, in cazul funcționarilor publici, și cu
pensiile de acum doi ani, in cazul pensionarilor. Nu este nicio
bucurie că asemenea măsuri nu pot fi evitate, dar adoptarea lor nu
este nicidecum o tragedie. Se des-face ceea ce s-a făcut in mod
iresponsabil. Se revine, pur și simplu, la puțină raționalitate
economică.

N-aș vrea să pierdem din vedere că
alternativa ar fi o majorare brutală a impozitelor, care ar afecta
puternic capacitatea economiei de a relua o creștere sănătoasă și
durabilă. Așadar, prețul păstrării privilegiilor funcționarilor
publici ar fi atârnarea de pietre de moară de gâtul economiei, cu
efecte puternic negative și imprevizibile pentru mai mulți ani de
aici inainte și care ar afecta pe toată lumea. Are vreo noimă așa
ceva?

Cred că argumentele raționale sunt
covârșitoare. Dar mă tem că ele nu sunt suficiente. Se vor opune in
primul rând cei direct afectați, indiferent dacă erau sau nu
indreptățiți la veniturile pe care le obținuseră. Vor sări și unii
lideri politici, poate chiar aceiași care ne-au adus in această
situație gravă. Nu exclud ca, urmare a unor legi făcute pentru a
apăra cu dinții iluzorii “drepturi câștigate”, să constatăm că
guvernul nici măcar nu are cum să intoarcă reglementările legale
pentru ca aplicarea măsurilor respective să fie posibilă. Toate
acestea, la un loc, pot frânge voința unui guvern care, până acum,
nu a arătat că este cu adevărat hotărât să ia taurul de
coarne.

Dacă totuși guvernul va rămâne ferm
pe poziție și va aplica măsurile anunțate, va crea premisele pentru
a ne salva din nou de pe marginea prăpastiei. Nu este puțin lucru,
dar nu este suficient. Criza fără precedent prin care trecem este
și o oportunitate fără precedent. Dacă o vom fructifica, am putea
intr-adevăr lansa societatea românească pe o traiectorie
excepțională. Dar despre asta, intr-un viitor articol.