În ultima perioadă se intensifică o abordare ostilă față de ideea de instituție. Fie sub stindardul protecției consumatorului, fie ca o reacție a… lipsei de reacție, instituțiile sunt denigrate în mod sistematic.
Băncile sunt rele pentru că vor să facă profit și când toți ceilalți suntem afectați de criză. Justiția este rea pentru că în mod evident una dintre părți pierde și rămâne nemulțumită. În plus justiția este lentă pentru că încearcă să facă față numărului mare de solicitări. Problema nu este că sunt semnalate excese sau disfuncționalități ale anumitor practici, ci că se sugerează o inadecvare generală a instituțiilor. Se revine încet-încet la practici prin care accesul la servicii (sau bunuri) necesită să “cunoști pe cineva”.
Așa cum o sugerează și etimologia comună, creditul se bazează pe încredere. Recent, Guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, pleda pentru întoarcerea la operațiunile de bancă efectuate în stil tradițional, în care încrederea este cea stabilită în mod nemijlocit între bancher și antreprenor. Se evoca astfel latura primară a încrederii – încrederea personală.
Deși activitatea de creditare a debutat ca o relație bazată pe încrederea pe care bancherul o avea în însăși persoana împrumutatului, globalizarea relațiilor comerciale și, implicit, a activității de creditare, a impus dezvoltarea unor instrumente (juridice) care să permită creditorilor profesioniști să reducă riscul generat de insolvabilitatea posibilă a debitorilor lor. Garanțiile reale au apărut în acest context, pentru a înlocui încrederea personală cu un fel de “asigurare” dată de valoarea unui bun al debitorului afectat pentru plata obligației în cazul în care debitorul nu o achită de bună voie la scadență. Din acest punct de vedere, un autor american (W.H. Widen) consideră că încrederea personală a dispărut complet din relațiile moderne de creditare, astfel încât teoria garanțiilor pleacă de la premisa că debitorii “mint și fură”.
De vreme ce încrederea este un sentiment uman, ea are o natură eminamente subiectivă, iar obiectul său este întotdeauna o persoană. Prin urmare, și creditul ar trebui să fie o relație personală între creditor și debitor. Realitatea demonstrează însă că de cele mai multe ori, simpla reputație a unei persoane nu (mai) este suficientă în zilele noastre pentru a obține credit. Creditul se depersonalizează, dar nu își pierde caracterul de raport personal. Atunci când încrederea nu mai este suficientă (sau informația despre reputația unei persoane este dificil sau costisitor de obținut), creditorul caută un surogat palpabil. Astfel, prin alăturarea unui bun, raportul de credit capătă (și) un element real – creditul personal devine credit real.
Încrederea rămâne însă un element esențial al creditului. Dar ea funcționează în ambele sensuri: debitorul trebuie să aibă încredere în seriozitatea creditorului pentru a-i cere credit, iar creditorul trebuie să se încreadă în posibilitatea debitorului de a restitui creditul. În mod similar, lipsa de încredere conduce atât la o reducere a cererii de creditare, cât și la o scădere a ofertei de credit. Încrederea nu este însă un concept unitar. Ea trebuie privită la nivele diferite: personal, social și instituțional.
În principal, încrederea are o componentă personală, care se manifestă la nivelul fiecărui individ. Ea reprezintă dorința inerentă a omului de a se solidariza, de a trăi în cadrul comunității. Creditul însuși reprezintă o relație eminamente personală; garanțiile sunt numai accesorii care apar după nașterea raportului de credit.
Apoi există un aspect social (extrem de important în materie comercială unde subiectele sunt de regulă corporații) care privește încrederea între comunități (organizate) de persoane. Dar încrederea continuă să fie un sentiment uman: ea nu poate aparține decât unei persoane. În momentul în care actorii vieții economice au început să fie entități colective, încrederea (ca sentiment personal) și-a pierdut din forță și a trebuit să fie înlocuită cu altceva. Comunicarea în cadrul unei asemenea organizații este formalizată. Pentru a putea comunica nivelul de încredere între persoanele care alcătuiesc organizația a trebuit găsită o modalitate de cuantificare a acestui sentiment. Acest lucru a fost posibil prin obiectivarea criteriilor care determină încrederea. Latura personală reliefată de sentimentul de încredere nu a dispărut cu totul însă. Reprezentantul debitorului va trebui să genereze încredere ofițerului de cont împuternicit de creditor cu acordarea creditului către acel debitor.
În fine, nu trebuie uitată latura instituțională, care definește sentimentul general de încredere în funcționarea instituțiilor statului. Cu cât sistemul judiciar răspunde mai greu și mai încet la solicitările creditorilor de punere în executare a contractului, cu atât nevoia de garanții este mai mare. În momentul în care sistemul judiciar nu mai face față cererilor de executare silită formulate de creditori, aceștia capătă o aversiune accentuată față de risc și refuză să mai acorde credite.
O serie de consecințe practice derivă din aceste observații cu privire la sentimentul de încredere. Prima consecință este că elementul personal al creditului nu a dispărut, ci doar s-a deghizat în forme abstracte datorită dificultății practice de a fundamenta un raport comercial pe un sentiment care presupune cunoașterea personală dintre două persoane. Atunci când creditorul profesionist are resursele necesare pentru a face o evaluare realistă a puterii de rambursare a fiecărui debitor, se poate imagina un sistem de credit personal. Guvernatorul a explicat foarte plastic această paradigmă.
A doua consecință privește forța încrederii în instituții. Problema actualei economii românești derivă dintr-o erodare accentuată a încrederii instituționale. Oamenii nu mai cred în independența și imparțialitatea instituțiilor care le guvernează viața. Vintilă Mihăilescu afirmă că românii au fost prinși de Al Doilea Război Mondial ca un popor de țărani (fără a asocia nicio conotație peiorativă termenului). Deși se baza pe surse de informații instituționalizate (ziarul citit în poiana lui Ioncan), săteanul nu respecta instituțiile statului (a se vedea atitudinea lui Ilie Moromete față de “fonciire”).
Comunismul a încercat să distrugă mentalitățile țărănești (care valorificau proprietatea), dar nu a reușit decât în mică măsură. A reușit însă altceva – a distrus orice urmă de încredere în instituții. Neîncrederea instituțională a devenit generalizată – precum bancurile privind umflarea cifrelor de producție în cadrul sistemului centralizat de raportare. In anii ’80 neîncrederea în instituții este dublată de sistemul de pile/cunoștințe/relații (“PCR”) care asigura accesul la bunuri și servicii.
După 1990, neîncrederea generalizată este exploatată de guvernanți (celebrul slogan “nu ne vindem țara” era o manifestare tipică) și confirmată pentru mase de publicitatea făcută efectelor negative ale privatizărilor eșuate. Pe acest fond, apar manifestări patologice precum “capitalismul de cumetrie” sau “încrederea bazată pe relații de rudenie” cum o numește Mircea Miclea. În sine, încrederea la nivel personal nu este un lucru nociv, ci cantonarea încrederii exclusiv la nivel personal/de rudenie prin negarea încrederii instituționalizate este un simptom malign și tipic unei societăți primitive care nu are criterii de competență.
Iar în acest context, băncile (care fac eminamente afaceri pe bază de încredere) trebuie să își regândească modelele de business. Dar oare cum poți cuantifica încrederea personală într-un algoritm de scoring care necesită date statistice? Cred că doar o (re)construire a încrederii instituționale poate oferi un răspuns dilemei evaluării riscului de credit în aceste vremuri “interesante”. Pentru aceasta ar fi nevoie de o mai bună comunicare din partea diferitelor organizații profesionale către public, dar și de o acceptare de către fiecare dintre noi a parcurgerii unor proceduri clare (și uniforme) în vederea accesării de servicii, bunuri, informații. Dialogul ar putea fi un prim pas în repararea rupturii care s-a produs între consumator și instituții. Poate că, astfel, încrederea își poate recăpăta statutul de “motor” al creditării.
Radu Rizoiu este avocat partener în cadrul Rizoiu & Asociații SCA
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.