Un duel sentimental despre complicata aventură a vieții în doi. Nicole și André, un cuplu în vârstă se confruntă cu frica de bătrânețe și singurătate. Inspirat din vizitele pe care Simone de Beauvoir le-a făcut, împreună cu Jean-Paul Sartre, în Uniunea Sovietică între 1962 și 1966, Criză la Moscova este o poveste despre dificultatea comunicării și dependența în cuplu. Nicole și André, doi profesori universitari, pleacă într-o călătorie la Moscova pentru a o vizita pe Mașa, fiica lui André dintr-o altă căsătorie. Sumbra realitate sovietică îl dezamăgește pe André și declanșează un moment de tensiune în cuplu. Nicole se simte neînțeleasă și abandonată, criza conjugală obligând-o să se repoziționeze față de trecutul lor comun. Istoria individuală și cea colectivă se întrepătrund în acest microroman care constituie atât o radiografie a vieții în doi, cât și o mărturie asupra Uniunii Sovietice din anii ’60.
Simone de Beauvoir (1908-1986) a fost o personalitate prolifică: scriitoare, feministă, activistă politic, teoreticiană, s-a preocupat îndeaproape și de filosofia existențială. Deși nu s-a considerat niciodată filosof, a avut o influență remarcabilă atât în existențialismul feminist, cât și în teoria feministă. A scris romane, eseuri, biografii, o autobiografie, studii despre filosofie, politică și aspecte sociale.
„În Criză la Moscova, ideile filosofice ale lui Simone de Beauvoir capătă formă literară, devenind accesibile publicului larg.“ – Publishers Weekly
*
* *
Ridică ochii de pe carte. Ce plictiseală să tot vezi vorbindu-se despre necomunicare! Dacă ții să comunici, până la urmă izbutești cumva. Nu cu toată lumea, e drept, dar măcar cu două-trei persoane. Așezat pe scaunul de alături, André citea un roman din Série Noire. Ea nu-i destăinuia unele lucruri care o indispuneau, mici regrete sau supărări; și el avea, fără îndoială, micile lui secrete, dar în linii mari știau totul unuldespre celălalt. Aruncă o privire prin hublou: cât vedeai cu ochii, păduri întunecate și câmpii limpezi. De câte ori străbătuseră oare spațiul împreună, cu trenul, cu avionul sau cu vaporul, așezați unul lângă altul, cu o carte în mână? De câte ori vor mai pluti oare în tăcere, unul lângă altul, pe apa mării, pe pământ sau prin aer? Clipa aceea îmbina dulceața unei amintiri cu bucuria unei promisiuni. Câți ani aveau? Treizeci sau șaizeci? Lui André îi albise părul devreme: odinioară albeața aceea de zăpadă care îi punea în evidență prospețimea mată a tenului părea o cochetărie. Acum venea la rând o alta. Pielea feței i se întărise și era plină de crețuri, precum tovalul scorojit, dar zâmbetul gurii și al ochilor își păstrase întreaga lumină. În ciuda dezmințirilor din albumul de fotografii, figura lui din tinerețe se potrivea cu cea de astăzi: Nicole nu știa ce vârstă are. Fără îndoială pentru că el părea să ignore că are o vârstă. El, căruia îi plăcea atât de mult, altădată, să alerge, să înoate, să urce pe munte și să se admire în oglindă, își purta cei șaizeci și patru de ani cu nepăsare. O viață
lungă, cu râsete, lacrimi, supărări, îmbrățișări, mărturisiri, tăceri, elanuri. Uneori însă, timpul pare că stă pe loc, iar viitorul se întinde, la infinit.
– Mulțumesc.
Nicole pescui o bomboană din coșuleț, intimidată de corpolența stewardesei și de privirea ei aspră, așa cum i se întâmplase și cu trei ani înainte când avusese de-a face cu chelnerițele din restaurante și femeile de serviciu de la hotel. Nici urmă de amabilitate prefăcută, ci doar conștiința acută a drepturilor lor, lucru pe care nu puteai decât să-l aprobi: dar în fața lor te simțeai vinovat sau cel puțin suspect.
– Ajungem, zise ea.
Privea cu oarecare teamă pământul care se apropia. Un viitor nesfârșit ce se putea prăbuși dintr-o clipă în alta. Cunoștea bine acele schimbări sufletești bruște, de la sentimentul de liniște și siguranță la împunsăturile spaimei că izbucnește al treilea război mondial, că André face cancer la plămâni – două pachete de țigări pe zi erau cam mult, mult prea mult – sau că avionul se zdrobește de pământ. Ar fi fost o bună modalitate de a o sfârși: împreună și fără probleme; dar nu așa de devreme, nu acum. „Am scăpat cu bine și de data asta“, își zise când roțile loviră, puțin cam brutal, pista. Călătorii își îmbrăcară paltoanele, își strânseră bagajele. Tropăitul pașilor în așteptare. Un tropăit îndelungat.
– Simți mirosul mestecenilor? întrebă André.
Era foarte răcoare, aproape frig: șaisprezece grade, anunțase stewardesa. La trei ore și jumătate distanță, ce aproape era Parisul și ce departe, Parisul care în dimineața asta mirosea a asfalt și a furtună, strivit de primul zăduf al verii: ce aproape era Philippe și ce departe… Un autobuz îi transportă – printr-un aeroport mult mai întins decât cel pe care aterizaseră în ’63 – până la o clădire cu pereții de sticlă, în formă de ciupercă, unde se făcea controlul pașapoartelor. La ieșire îi aștepta Mașa. Din nou Nicole se miră să regăsească pe fața ei, contopite în mod armonios, trăsăturile atât de diferite ale lui Claire și ale lui André. Subțire, elegantă, doar coafura ei „peruchiată“ îi dădea un aer de moscovită.
– Cum ați călătorit? Vă simțiți bine? Ești bine?
Pe tatăl ei îl tutuia, iar lui Nicole i se adresa cu dumneavoastră. Era normal și totuși ciudat.
– Dați-mi mie geanta.
Și asta era normal. Dar când un bărbat îți duce bagajele, e pentru că ești femeie; iar când ți le duce o femeie, e pentru că e mai tânără decât tine, și atunci te simți bătrână.
– Dați-mi tichetele de bagaje și așezați-vă acolo, zise Mașa pe un ton autoritar.
Nicole se supuse. Bătrână; uita adesea asta, dar mii de mici zgândăreli veneau să i-o amintească. „Frumoasă fată“, își zisese zărind-o pe Mașa. Își amintea cum zâmbise, la treizeci de ani, când socrul ei rostise aceleași cuvinte despre o femeie de patruzeci de ani. Acum și ei majoritatea oamenilor i se păreau tineri. Bătrână. Se resemna cu greu (unul dintre puținele lucruri pe care nu i le încredința lui André: acea uluire tristă). „Există totuși și avantaje“, își zise ea. Să fii pensionar era ca și cum ai fi fost dat la vechituri. Dar era plăcut să-ți iei vacanță când aveai chef; mai exact, să fii tot timpul în vacanță. În sălile de clasă încinse, colegii începeau să viseze la plecare. Iar ea era deja plecată. Îl căută pe André cu privirea: aștepta în picioare alături de Mașa, printre ceilalți călători. La Paris, se lăsa acaparat de prea mulți oameni. Prizonieri politici spanioli, deținuți portughezi, israeliți persecutați, rebeli congolezi, angolezi, camerunezi, partizani venezueleni, peruvieni, columbieni – și atâția alții de care nu-și mai aducea aminte –, era oricând gata să le sară în ajutor, pe măsura puterilor sale. Reuniuni, manifeste, mitinguri, broșuri, delegații, accepta toate aceste sarcini. Era membru al multor grupări și comitete. Aici nu-l va mai solicita nimeni. N-o cunoșteau decât pe Mașa. Nu vor avea nimic altceva de făcut decât să privească lucrurile împreună: îi plăcea să le descopere alături de el; îi plăcea ca timpul, ținut în loc de lunga monotonie a fericirii lor, să-și redobândească năvalnica noutate. Se ridică de pe scaun. Ar fi vrut să fie deja pe străzi, sub zidurile Kremlinului. Uitase cât de lungi puteau fi așteptările în această țară.
– Vin bagajele?
– Or să vină până la urmă, zise André.
Trei ore și jumătate, se gândea el. Moscova era aproape și totuși încă departe! Doar trei ore și jumătate distanță, și s-o vadă pe Mașa atât de rar? (Dar erau tot felul de piedici, în primul rând prețul călătoriei.)
– E mult, trei ani, zise el. Probabil că-ți par îmbătrânit.
– Deloc. Nu te-ai schimbat.
– Te-ai făcut și mai frumoasă.
O privea cu încântare. Crezi că nu ți se mai poate întâmpla nimic, ți-ai făcut toate socotelile (și nu fusese ușor, cu toate că nu lăsase să se vadă) și iată că o mare tandrețe cu totul nouă îți luminează viața. Nu prea îi păsase de fetița speriată – pe atunci o chema Maria – pe care Claire i-o aducea pentru câteva ore din Japonia, din Brazilia sau de la Moscova. Tânăra venită la Paris după război ca să i-l prezinte pe soțul ei îi rămăsese străină. Dar la a doua călătorie a Mașei, în anii ’60, între ei se petrecuse ceva. Nu înțelegea bine de ce Mașa se atașase atât de puternic de el; dar fusese tulburat. Dragostea pe care i-o purta Nicole rămânea vie, atentă, plină de voioșie; erau însă prea obișnuiți unul cu altul pentru ca André să poată trezi în ea acea veselie uimită care în clipa aceea transfigura figura un pic severă a Mașei.
– Vin bagajele? întrebă Nicole.
– Or să vină până la urmă.
Ce atâta grabă? Aici aveau timp din belșug. La Paris, André era torturat de trecerea orelor, alergând de la o întâlnire la alta, mai ales de când ieșise la pensie: se înșelase crezând că va avea timp liber la discreție. Din curiozitate, din indolență, își luase pe cap o mulțime de obligații de care nu reușea să se elibereze. Timp de o lună avea să scape de toate; va putea să trăiască cu acea nepăsare care îi plăcea atât de mult, care îi plăcea prea mult, căci din ea porneau mai toate grijile lui.
– Uite valizele, zise el.
Le puseră în mașina Mașei și ea se așeză la volan. Conducea încet, ca toată lumea de pe aici. Drumul mirosea a verdeață proaspătă, pe râul Moscova pluteau flotile de trunchiuri de copaci și André se simți cuprins de acea emoție fără de care viața n-ar fi avut pentru el niciun haz: pornea într-o aventură care îl exalta și-l înspăimânta totodată, aventura descoperirii. Nu-l preocupase niciodată să reușească în viață, să fie cineva. (Dacă mama lui nu s-ar fi luptat cu atâta dăruire ca el să-și facă studiile, n-ar fi simțit nevoia de a depăși condiția părinților lui: învățători sub soarele din Provence.) I se părea că adevărul existenței lui și al propriei persoane nu-i aparține: era împrăștiat în mod obscur pe întreg pământul; ca să-l cunoști trebuia să
întrebi secolele și locurile; iată de ce iubea el istoria și călătoriile. Dar în vreme ce studia cu seninătate trecutul ce se refracta în cărțile sale, apropierea unei țări necunoscute – care depășea în colcăiala sa vie tot ce putea ști despre ea – îi dădea întotdeauna amețeală. Această țară îl interesa mai mult decât oricare alta. Fusese crescut în cultul lui Lenin; mama lui, la optzeci și trei de ani, activa încă în rândurile partidului comunist; el nu intrase în partid, dar în vârtejurile speranței și ale disperării se gândise întotdeauna că URSS deține cheia viitorului, deci a acestei epoci și a propriului lui destin. Totuși, niciodată, nici măcar în anii negri ai stalinismului, nu avusese impresia că o înțelege atât de puțin. Șederea lui aici avea oare să-l lămurească? În ’63, călătoriseră ca turiști – Crimeea, Soci – în mod superficial.
De data asta însă, avea să pună întrebări, să afle ce scriu ziarele, să meargă printre oameni. Automobilul intră pe strada Gorki. Trecătorii, magazinele. Va reuși să se simtă aici ca acasă? Ideea că ar putea eșua îl umplea de panică. „Ar fi trebuit să studiez mai mult limba rusă!“ își zise. Încă unul dintre lucrurile pe care își promisese că le va face, pe care nu le făcuse: nu trecuse de lecția nr. 6 din metoda Assimil. Nicole avea dreptate să-l facă leneș bătrân. Era oricând dispus să citească, să discute, să se plimbe. Dar treburile ingrate – învățarea vocabularului sau făcutul fișelor – nu prea îl atrăgeau. N-ar fi trebuit, prin urmare, să pună atât de mult la suflet această lume. Prea serios, prea ușuratic. „Asta e contradicția mea“, își zise el cu veselie. (Era o frază ce-l încântase, auzită de la un tovarăș italian, marxist convins, care își asuprea soția.) Adevărul este că nu se simțea deloc rău în pielea lui.
Gara, de un verde provocator: verdele moscovit. („Dacă nu-ți place asta, nu-ți place Moscova“, spunea André, cu trei ani mai devreme). Strada Gorki. Hotelul Pekin: modestă înșiruire de etaje, dacă îl comparai cu zgârie-norii gigantici și înzorzonați, așa-zis inspirați de clădirea Kremlinului, de care era plin orașul. Nicole își amintea de toate. De cum ieși din mașină, recunoscu mirosul Moscovei, un miros de benzină și mai pătrunzător decât în anii ’63, fără îndoială pentru că mașinile erau mult mai numeroase: mai ales camioane și furgonete. Trei ani deja? își zise ea intrând în holul mare și gol. (Un cearșaf cenușiu acoperea taraba vânzătoarei de ziare; la ușa restaurantului – cu un decor exagerat chinezesc – stăteau oameni la coadă.) Cu ce repeziciune se duseseră anii, nu-ți venea să crezi. De câte ori îi mai rămâneau de trăit trei ani? Nimic nu se schimbase; doar pentru străini – îi prevenise Mașa –, prețul camerelor, altădată derizoriu, se triplase. Supraveghetoarea de la etajul trei le dădu o cheie. Nicole îi simți privirea în ceafă în timp ce mergeau pe coridor. Ferestrele camerei aveau perdele, era un noroc, în hoteluri de obicei geamurile erau goale. (La Mașa, nu erau perdele adevărate, doar niște perdeluțe transparente. Te obișnuiești, spunea ea: și de altfel un întuneric total ar fi deranjat-o, n-ar fi putut dormi.) Jos, marele bulevard era terminat; automobilele dispăreau într-un tunel, sub piața Maiakovski. Mulțimea, pe trotuare, avea culori de vară: femeile se plimbau în rochii înflorate, cu brațele și picioarele goale. Era luna iunie, își închipuiau că e cald.
– V-am adus câteva lucrușoare, îi zise Nicole Mașei, începând să desfacă valiza.
Romane noi din colecția Pléiade, câteva discuri. Și de asemenea jachete, ciorapi, bluze. Mașei îi plăceau toaletele. Pipăia cu plăcere lâna, mătasea, compara culorile. Nicole se duse la baie. Încă un noroc: robinetele și apa WC-ului funcționau. Își schimbă rochia și-și aranjă fața.
– Ce rochie frumoasă! zise Mașa.
– Îmi place mult.
La cincizeci de ani, toaletele ei i se păreau întotdeauna fie prea triste, fie prea vesele. Acum știa ce are voie să îmbrace și ce nu, își alegea îmbrăcămintea fără probleme. Și fără plăcere. Relația intimă, aproape tandră, pe care o avea altădată cu veșmintele nu mai exista. Își agăță taiorul în șifonier: deși îl purtase doi ani, era un obiect indiferent, impersonal, în care nu regăsea nimic din persoana ei. În timpul acesta, Mașa îi zâmbea în oglindă nu bluzei cu mâneci lungi pe care o îmbrăcase, ci unei încarnări a ei înseși, neașteptată și seducătoare. Da, îmi aduc aminte, își zise Nicole.
– Am rezervat o masă la restaurantul Praga, spuse Mașa.
Își amintise că era restaurantul preferat al lui Nicole: atât de prevenitoare și cu o memorie la fel de bine organizată ca a mea. Nicole înțelegea afecțiunea pe care i-o purta André. Cu atât mai mult cu cât el își dorise întotdeauna o fată, ba chiar îi purta o oarecare pică lui Philippe că e băiat.
În zece minute Mașa îi conduse la restaurant. Își lăsară paltoanele la vestiar, rit obligatoriu: era interzis să intri într-un restaurant cu paltonul pe umeri sau pe braț. Se așezară într-o sală pardosită cu dale, plină de palmieri și verdeață; un mare peisaj în nuanțe violete acoperea un perete întreg.
– Câtă votcă? întrebă Mașa. Eu conduc, așa că nu beau.
– Cere totuși trei sute de grame, zise André.
Privirea sa o căută pe a lui Nicole:
– Pentru prima seară?
– Pentru prima seară, fie, zise ea, zâmbind.
André avea tendința să bea așa cum și fuma, în exces. În privința tutunului, ea renunțase să mai lupte, dar când era vorba de alcool, reușea să-l modereze.
– Pentru prima seară îmi las baltă regimul, zise ea. Am să iau icre negre și pui cu legume.
– Țineți regim?
– Da, de șase luni. Începusem să mă îngraș.
Poate că mânca mai mult decât înainte să iasă la pensie; în orice caz, făcea mai puțin efort. Philippe îi spusese într-una din zile: „Ei, dar ce văd, te rotunjești“! De atunci însă nu mai păruse să observe că s-a subțiat. Și tocmai anul acesta, la Paris, nu se vorbea decât de cum să-ți păstrezi silueta și cum să scazi în greutate: calorii puține, hidrați de carbon, pilule miraculoase.
– Arătați foarte bine, zise Mașa.
– Am slăbit cinci kilograme. Și am grijă să nu le pun la loc. Mă cântăresc în fiecare zi.
Nu-și imaginase vreodată că-i va fi dat să-i pese de ce greutate are. Și acum uite! Cu cât se recunoștea mai puțin în trupul ei, cu atât se simțea mai obligată să se ocupe de el. Era în sarcina ei, și ea îl îngrijea cu un devotament plictisit, așa cum faci cu un vechi prieten mai puțin apropiat, mai puțin însemnat, care ar fi avut nevoie de ea.
– Deci Philippe se însoară, zise Mașa. Cum e logodnica lui?
– Drăguță, deșteaptă, spuse André.
– Mie nu-mi place deloc, zise Nicole.
Mașa pufni în râs:
– Mă așteptam să spuneți asta! N-am văzut niciodată o soacră care să-și placă nora.
– E genul „femeie totală“, zise Nicole. Ca ea sunt câte vrei la Paris. Cu o profesie nu prea clară, cu pretenția că știu să se îmbrace, că fac sport, că sunt bune gospodine, că știu să-și crească nemaipomenit copiii; care vor să demonstreze că sunt capabile să reușească pe toate planurile. Dar de fapt se împrăștie, nu ajung să realizeze nimic. Genul ăsta de femeiuști mă sperie.
Fragment din Criză la Moscova, de Simone de Beauvoir. Traducere de Viorel Vișan. În pregătire la Editura Pandora M, Colecția Literary Fiction