Serban a montat de la revenirea sa pe scenele romanesti (nu vorbim aici despre revenirea de dupa 1990, nici despre „episodul Oedip” de la Opera Nationala, ci despre cea mai recenta intoarcere) piese de Sarah Kane, Tom Stoppard, Patrick Marber, adica nume foarte „tari” din dramaturgia contemporana, dar adevaratele succese le-a repurtat cu „Unchiul Vanea” (Teatrul Maghiar de Stat), „Pescarusul” (Teatrul National „Radu Stanca”, Sibiu) si, mai nou, cu „Regele Lear” (Teatrul Bulandra). Explicatia cea mai frecventa in critica de specialitate cu privire la acest paradox este aceea ca un text nou trebuie pus in valoare mai bine, deci vine pe primul loc, in timp ce unul clasic pretinde mai multa creativitate din partea regizorului. Personal cred ca in cazul lui Andrei Serban mai e ceva: stilul sau combativ, spiritul sau de contradictie plus dorinta de a atrage atentia cu orice pret determina o doza crescuta de creativitate ce poate fi mai bine pusa in evidenta cand e vorba despre o opera clasica. Tanarul rebel de pe vremuri e inca viu in regizorul matur de azi, iar tinerii adora sa puna clasicii „in dificultate”.

Daca pentru „Unchiul Vanea” regizorul a „intors pe dos” sala Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, inversand „locul de drept” al publicului cu acela al actorilor si mutand spectatorii in alt spatiu la fiecare act, pentru „Regele Lear” a preferat sa „combata” o idee preconceputa despre distributie: cine spune ca anumite roluri trebuie jucate de catre femei si altele de catre barbati (mai ales intr-o arta ce are in istoria ei epoci intregi in care principiul n-a fost deloc respectat)? Distributia spectacolului „Lear”, in regia lui Andrei Serban va avea numai interpreti feminini – a fost prima stire data despre spectacolul aflat in pregatire. A urmat o avanpremiera cu regizorul jucand rolul titular, declaratii belicoase la premiera din cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene etc. Totul era facut sa atraga atentia generala. Nu de putine ori insa, spectacolele astfel construite si promovate au de suferit: s-a scris destul despre acest spectacol, dar accentul a cazut mereu pe „distributia cu femei” si nu pe analiza lecturii noi, provocatoare pe care o face regizorul. El insusi responsabil de aceasta „inversiune”, tot el devine cel pedepsit. Am incercat sa vad acest „Lear” facand abstractie de „ideea provocatoare” a distributiei cu femei, mai ales ca Andrei Serban nu e primul care a facut aceasta alegere. Cred ca e in avantajul spectacolului, fiindca, de fapt, daca stai sa te intrebi prea mult, descoperi ca nu exista ratiuni suficiente pentru aceasta decizie. Spectacolul nu e regandit dintr-o perspectiva feminina (sau feminista), structura piesei nu e modificata, nici afectata de faptul ca toate rolurile sunt interpretate de femei. Daca decizia ar fi fost inversa, si toate rolurile jucate de barbati, atunci „deghizarea” lor in femei ar fi dus productia intr-o zona comica sau chiar grotesca. Aici insa, nu se intampla nimic de acest fel, spectacolul isi trage energiile din ideile regizorului, si din excelenta interpretilor, din intamplare femei.   *** Mai putin decat la „Unchiul Vanea”, spatiul de joc este aici complet „reinventat”. Decorul lui Dragos Buhagiar extinde spatiul obisnuit al scenei de la Sala „Toma Caragiu” si „arunca” in sala o parte din el, publicul fiind restrans la numai cateva zeci de spectatori, asezati pe doua laturi. Costumele Liei Mantoc fac o delimitare ce reduce din posibila confuzie: actritele care joaca roluri de barbati sunt imbracate ca atare si fara machiaj, in vreme de „femeile” schimba toalete luxoase, care le subliniaza feminitatea. Exista putine obiecte in scena, cateva scaune, un balon ce devine „protagonistul” copertilor spectacolului, constand in jocul bufonului si al Cordeliei cu balonul colorat… Exista in toate elementele spectacolului, inclusiv in universul sau sonor (alcatuit dintr-un amestec de muzici europene, americane si exotice) un fel de sobrietate, de distinctie, de rezerva, care capteaza atentia. Totul e construit minutios, dar cu un soi de minimalism de esenta japoneza – cele cateva scene scurte, fara cuvinte, in care interpretele joaca doar cu ochii sunt semnificative in acest sens (de remarcat devine in aceste momente tanara actrita Ilinca Manolache). Dar cea mai incitanta pentru mine a fost lectura personala a regizorului care, cu ajutorul noii traduceri operate de Ioana Ieronim in colaborare cu Dana Dima si insusi regizorul, a avansat ipoteza, sustinuta pe parcursul spectacolului cu subtilitate, fara ingrosari de ton, ca tara pe care Lear o imparte cu fetele lui si pentru care le pierde pe ele si se regaseste, tardiv, pe sine ar putea fi – de ce nu? – chiar Romania. Din clipa in care Lear (interpretat de Mariana Mihut) a rupt in trei harta Romaniei impartind bucatile celor doua surori, fiindca cea mica refuza sa-si declare iubirea in cuvinte mari, a inceput o poveste care ar putea fi foarte bine aceea a Romaniei contemporane. O poveste despre o lume in care ticalosii ii ingenuncheaza pe cei cinstiti, in care se tin „discursuri de dragoste pentru profit”, in care tasnesc de peste tot „intrigi, coruptie si tradare” (citatele sunt replici din text, care suna foarte actual). Cand autoritatea, reprezentata de Lear, cedeaza puterea, iar cei care il inlocuiesc solicita de la oamenii lui sa „colaboreze” – intr-o scena care ar putea fi transcrierea unei solicitari a Securitatii – si cand „suita” fostului rege seamana mai mult cu o galerie de fotbal decat cu o suma de cavaleri, trimiterile la tara noastra sunt si mai clare. La fel ca finalul primei parti a spectacolului, in care „zidul cetatii” se prabuseste, asa cum se prabuseste si increderea lui Lear in fetele sale. Din haosul care urmeaza – ratacirea lui Lear in mijlocul naturii dezlantuite – nu poate urma decat o renastere, vestita de vocea supravietuitorului Edgar, repus in drepturi dupa ce toti din jur au murit: „Batranii au suferit, noi tinerii n-o sa vedem atat de multa suferinta. Trebuie sa spunem doar ce simtim si nu ce se cuvine!” Am vazut Lear cu o singura distributie (fiecare rol e dublat, iar unele actrite joaca cand un rol, cand altul, dupa un principiu al intersanjabilului practicat de regizor si in „Pescarusul” si in „Unchiul Vanea”, parca de teama ca in marile roluri actorul ar putea „impietri”). Performantele cele mai vizibile mi s-au parut cele ale „barbatilor” – Ana Ioana Macaria joaca excelent rolul crudului Cornwall, iar Lia Bugnar la fel de bine pe cel al ducelui de Albany, considerat bleg pentru ca incearca sa ramana cinstit. Bufonul Virginiei Mirea mi-a ramas in minte de cand l-am vazut si am auzit lucruri excelente despre cel al Dorinei Chiriac. La fel de pline de forta mi s-au parut si Emilia Bebu (Edgar) si Rodica Lazar (Edmund). Dar Mariana Mihut in rolul lui Lear – pentru care a si fost, pe buna dreptate, nominalizata la Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita in rol principal – duce personajul dincolo de varsta si de sex, ajutandu-l sa atinga zona metafizicului. Lear este omul pur si simplu, stapanit de orgoliu, care trebuie sa treaca prin dezamagiri crunte, prin furtuni la propriu si la figurat, sa fie pedepsit prin pierderea celor iubiti si sa ajunga la numai un pas de nebunie, ca sa inteleaga in sfarsit care e binele si care este raul. Iar in aceasta aventura ce dureaza pret de cateva ore, Mariana Mihut – trecand de la aroganta si duritate la uimirea provocata de fiicele pe care le-a crezut devotate si care isi resping parintele, la disperare si deznadeje, pentru a sfarsi prin a capata aerul intelept, plin de tristete si resemnare, dar si de bucuria intelegerii, pe care i-o vezi sclipind in ochi in scena finala – este ghidul perfect.   Fotografiile din spectacol ii apartin Mihaelei Marin
Subiecte #clasici#dramaturgie#femeie#Regele Lear#teatrul lumii