Yasushi Inoue (1907-1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. A absolvit în 1936 Universitatea Imperială din Kyōto (estetică și filozofie), cu o teză despre Paul Valéry. Până la sfârșitul războiului a publicat mai mult poezie, deși a obținut și un premiu pentru roman (Premiul Chiba Takeo, în 1936). S-a impus însă ca prozator abia la vârsta de patruzeci și doi de ani, cu nuvelele Lupta de tauri (Tōgyū) și Pușca de vânătoare (Ryōjū), pentru cea dintâi primind, în anul 1949, Premiul Akutagawa. Vasta sa operă cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, un mare număr de proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri și însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică și critică literară, scrieri diverse. Pasionat de istoria Japoniei și a Asiei (în special a Chinei), a călătorit mult în tot acest spațiu, iar viziunea sa asupra evenimentelor trecute se reflectă în majoritatea operelor lui, un excelent exemplu pentru modul în care cultura japoneză percepe timpul. Douăzeci și opt dintre prozele sale au fost ecranizate (printre regizori: Kumai Kei și Inagaki Hiroshi), iar cinci au stat la baza unor seriale de televiziune. În 1964 a fost ales membru al Nihon Geijutsuin (Academia Japoneză de Arte), iar în 1976 a primit Bunka kunshō (Ordinul Meritul Cultural), cea mai înaltă distincție culturală japoneză. A mai primit Marele Premiu pentru Literatură al Japoniei (în 1982), Premiul Asahi (în 1985, pentru întreaga activitate literară), iar în 1986 a devenit Doctor Honoris Causa al Universității Beijing. Din opera sa au fost traduse și publicate până acum în limba română nuvelele Pușca de vânătoare (Ryōjū; Humanitas Fiction, 2013) și Dragostea, și moartea, și valurile (Shi to koi to nami to; Humanitas, 2008), romanele Lupul albastru (Aoki ookami; Humanitas, 1999) și Maestrul de ceai (Honkakubō ibun; Humanitas, 2007; Humanitas Fiction, 2014) precum și volumul de povestiri Cupa de cleștar (Humanitas Fiction, 2010).
Roman istoric amplu, Cronica doamnei din Yodo reconstituie destinul aparte al ambițioasei Chacha, care, în zbuciumatul secol XVI, când lupta pentru putere a nobililor japonezi atinsese apogeul, ajunge o figură centrală în complicatul joc politic ce va duce la unificarea Țării Soarelui-Răsare.
Cronica doamnei din Yodo va apărea în colecția „Raftul Denisei”, traducerea fiind semnată de Magdalena Ciubăncan.
O-ichinokata, Chacha, Ohatsu și Kogō își duceau viața retrasă în Castelul Kiyosu. Le ajungea însă la urechi tot ce se întâmplă. Așa știau despre victoria de la Nagashino a lui Nobunaga asupra clanului Takeda, despre pacificarea de la Echizen, despre expedițiile în Kishū și bătălia cu Hisahide Matsunaga sau despre plecarea în campania către Harima. Curios lucru, dar din toate aceste povești sângeroase, lui Chacha îi rămăseseră în minte doar acelea despre Hideyoshi Hashiba. Acesta preluase provincia Ōmi după distrugerea clanului Azai, părăsise Castelul Odani și începuse construcția unui nou castel, la aproximativ trei ri (aproximativ 12 km) către sud-vest, la Imahama, schimbând în „Nagahama“ și acest nume familiar lui Chacha. Toate aceste lucruri erau pentru Chacha faptele barbare ale unui cuceritor fără suflet. Chacha îl ura din tot sufletul pe Hideyoshi, căci acesta fusese cel care atacase și apoi pusese stăpânire pe castelul tatălui său și tot el era cel care, urmând ordinele lui Nobunaga, îl prinsese pe fratele ei, Manpukumaru, și îl trăsese în țeapă. Dar mai exista un motiv care o făcea să-l urască și mai tare: îi ajunsese la urechi zvonul că acesta ar fi fost îndrăgostit nebunește de mama sa, O-ichinokata. Chacha avea unsprezece ani când, în toamna celui de-al cincilea an al erei Tenshō, a aflat aceste lucruri din gura unor soli trimiși de Hideyoshi la Castelul Kiyosu.
Cunoscând că Chikubujima este pământul în care se odihnește neamul domniei voastre din moși-strămoși, voi veghea asupra acestui loc sacru din provincia Ōmi, ca pacea să dăinuiască în acele ținuturi. Am reînălțat toate clădirile distruse și vă aștept, O-ichinokata, să veniți în pelerinaj împreună cu fiicele domniei voastre.
La auzul acestor cuvinte, chipul lui O-ichinokata s-a crispat pentru o clipă, dar și-a revenit imediat și a răspuns ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat:
– Îi mulțumesc senoirului Hideyoshi pentru această invitație onorantă, dar mă tem că sănătatea mea nu-mi îngăduie acum să o accept.
Solii s-au întors astfel la Hideyoshi cu un refuz. După plecarea acestora, Fujikake Mikawa-no-Kami, care le însoțise pe cele patru femei după căderea Castelului Odani, a comentat supărat:
– Ticălosul ăsta nu-și vede lungul nasului! Hoț fără rușine, încearcă să câștige inima doamnei O-ichinokata folosind căi ocolite!
Chacha nu a înțeles atunci ce voiau să spună aceste cuvinte, dar le-a auzit apoi pe doamnele de la curte vorbind și așa a aflat zvonul că Hideyoshi se aprinsese după O-ichinokata.
Hideyoshi își lăsase familia în castelul de la Nagahama, dar se afla într-o poziție delicată căci, indiferent de cât de puternice erau sentimentele lui pentru ea, O-ichinokata era sora mai mică a seniorului Nobunaga și asta nu-i lăsa prea multe opțiuni. Probabil că din această cauză iubirea lui pentru O-ichinokata ajunsese un subiect de discuție atât de răspândit.
Pentru Chacha, situația aceasta, în care mama ei era dorită de acest comandant militar numit Hideyoshi Hashiba, începuse să devină ridicolă. I se părea straniu că cel care le luase viața tatălui și bunicului său și care le ocupase castelul nu era până la urmă nici diavol, nici șarpe, ci doar un simplu om.
Se pare că până la episodul de la Castelul Kiyosu, la care asistase și Chacha, Hideyoshi Hashiba o invitase în repetate rânduri pe O-ichinokata să meargă la Chikubujima cu fiicele ei. În mintea lui Chacha începeau să se adune tot felul de lucruri despre Hideyoshi care era atunci în plină ascensiune, favorit al lui Nobunaga și neîntrecut în luptă, dar care nu se lăuda însă cu un fizic pe măsură, fiind mic de înălțime.
Spre deosebire de mama ei, Chacha își dorea să meargă la Chikubujima. Imaginația ei se aprindea la gândul că pe această insuliță din mijlocul lacului Biwa se aflau templele zeițelor Kannon (zeiță budistă a compasiunii, a cărei statuie are de obicei o mie de mâini și unsprezece capete, pentru a sugera multitudinea de posibilități de a le oferi ajutor oamenilor) și Benzaiten (zeiță budistă care protejează tot ceea ce curge – apă, timp, cuvinte, cunoștințe, muzică. Statuia sa o arată adesea ținând în mână o mandolină. În Japonia, ea face parte din cei șapte zei ai norocului, numele său fiind asociat cu avuția), pe care tatăl și bunicul său le veneraseră. Se împlineau patru ani de când Chacha locuia închisă în Castelul Kiyosu și ardea de dorul revederii provinciei Ōmi, unde își petrecuse copilăria.
Dorința lui Chacha a devenit pe neașteptate realitate în primăvara anului al șaselea al erei Tenshō, când la Castelul Kiyosu a apărut Takatsugu Kyōgoku. Băiatul provenit dintr-o nobilă familie și intrat în serviciul lui Nobunaga datorită intervențiilor mătușii sale părăsise Gifu pentru a-l urma pe Nobunaga la Azuchi. Venise acum la Castelul Kiyosu din ordinul lui Nobunaga de a le invita pe O-ichinokata și pe fiicele ei să viziteze Castelul Azuchi, care era aproape terminat.
– Aceasta este dorința lordului Nobunaga, a spus Takatsugu, care se transformase între timp într-un tânăr luptător chipeș de șaisprezece ani.
Trecuseră patru ani de la prima lui venire la Castelul Kiyosu și se maturizase destul de mult în acest răstimp. Avea o eleganță moștenită de la nobila sa familie, completată de o figură frumoasă, dar cu o paloare rece. Chacha și-a înăbușit un strigăt de surpriză la vederea lui Takatsugu, căci era total diferit de samuraii pe care îi vedea în fiecare zi.
O-ichinokata a refuzat din nou invitația lui Nobunaga, invocând încă o dată sănătatea-i șubdredă.
– Atunci, ce-ar fi să vină doar domnițele? a întrebat Takatsugu, iar Chacha a răspuns imediat:
– Eu aș vrea să merg.
– Chiar vrei să mergi?
– Da.
– Atunci, mergi împreună cu Ohatsu și prezintă-i lordului Nobunaga omagiile noastre în locul meu, i-a răspuns O-ichinokata.
La două zile după aceasta, Chacha, însoțită de Ohatsu și de trei doamne de companie, cărora li s-a alăturat și Fujikake Mikawa-no-Kami, au pornit escortați de Takatsugu și de câteva zeci de soldați către provincia Ōmi. Mugurii cireșilor stăteau să se deschidă. Oprindu-se din loc în loc, cele cinci palanchine înaintau încet către apus prin adierea călduță a vântului. Fără să stea o clipă, Takatsugu dădea rotocoale călare. De câte ori ridica perdeaua de la fereastra palanchinului, Chacha îl vedea ba alergându-și calul mult înaintea tuturor, ba venind înapoi în galop.
După ce-au intrat în provincia Ōmi, s-au întâlnit adesea cu grupuri de samurai călare. Au aflat apoi că Nobunaga pleca împreună cu trupele sale pentru un atac fulger asupra cetății de la Ishiyama, din Ōsaka.
Splendoarea Castelului Azuchi le-a lăsat fără grai pe Chacha și pe Ohatsu, obișnuite cu mohorâtul castel Kiyosu. Deloc afectat de campaniile militare ale lui Nobunaga, orașul de sub castel, construit pe câmpia de sub poalele muntelui, înflorise. Întâlneai la tot pasul bărbați și femei îmbrăcați ca în marile orașe, iar miile de case se aliniau ordonat de-a lungul străzilor și aleilor.
Castelul se întindea de pe la mijlocul versantului până în vârful muntelui, iar cele șapte niveluri ale donjonului se ridicau spre cerul limpede de deasupra lacului. Olanele aurite ale acoperișului scânteiau în lumina soarelui de primăvară târzie, iar pe cel mai înalt turn străluceau orbitor delfinii fabuloși (coama acoperișului celui mai înalt turn din castelele japoneze era adesea împodobită cu o pereche de delfini fantastici – mascul și femelă –, confecționați din metal sau din teracotă, și despre care se credea că protejează clădirea) poleiți cu aur. Toată lumea știa că la castel se construise un donjon, dar acesta era pe departe mai mare și mai somptuos decât cel din poveștile care circulau.
Fără să intre în castel, Chacha și Ohatsu au poposit la un templu de pe malul unui iaz cu nuferi, aflat în partea de vest a Muntelui Azuchi. Veniseră tocmai pentru a vedea castelul, dar cum Nobunaga nu se afla acolo, au ales totuși să nu meargă. E drept că erau nepoatele de sânge ale acestuia, dar în același timp erau și parte din familia ce fusese înfrântă de el.
Pentru că planurile de călătorie li se schimbaseră, după două nopți petrecute la poalele castelului, în cea de-a treia zi au luat din nou drumul pe care veniseră, către Nagahama, pentru a merge la Chikubujima. De la Nagahama la Chikubujima urmau să ia un vas ca să traverseze lacul. Erau însoțite de același cortegiu cu care veniseră de la Kiyosu. Auzind că vor merge la Nagahama, care se afla în stăpânirea lui Hideyoshi Hashiba, Chacha nu a fost deloc încântată, dar starea ei de spirit s-a schimbat când a aflat că acesta era plecat în campania de la Ishiyama. Provincia Ōmi era până la urmă ținutul care aparținuse tatălui și bunicului ei, și unde fiecare pom și fiecare fir de iarbă îi trezeau amintiri dragi.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Humaniats fiction, în colecția „Raftul Denisei”, traducerea fiind semnată de Magdalena Ciubăncan