Recunosc că am privit cu mefiență această
tentativă, până in momentul in care am aflat că Magdalena
Popescu-Bedrosian și Ștefan Agopian citiseră Cartea
șoaptelor* și fuseseră incântați de ea. Un ultim semn de
intrebare s-a legat de aceste terminații onomastice:
Vosganian – Bedrosian – Agopian. Nu cumva o
undă de solidaritate comunitară a afectat receptarea de primă
instanță a unei cărți cu și despre armeni?
In fine, să spun că rareori mi-au plăcut operele cu o temă
dată și tratată până la transformarea intr-o teză. Un roman despre
genocidul armenilor n-ar putea lucra decât cu o schemă de
pozitivare morală, extrasă din sângele suferinței colective și
anulând (sau măcar diminuând) individualitatea propriu-zisă,
netributară factorului exterior, a personajelor. Complexitatea
interioară este de obicei redusă prin constrângerea tematicii
grave, iar acel coeficient de mobilitate psihologică și insondabil
moral dispare frecvent din ecuația simplă – prea simplă – a
romanului cu țărani săraci/ comuniști idealiști/ sclavi in curs de
eliberare/ revoluționari finalmente confiscați/ ardeleni patrioți/
armeni hăituiți de turci…
Meritul prim al romanului scris de Varujan Vosganian rezidă in
chiar caracterul său romanesc. Cartea șoaptelor se inscrie
in logica testimonială, aglomerând și grupând date și evenimente
consumate, figuri cunoscute din epocile trecute (intr-o pagină
apare ca personaj, văzut de la doi pași, și tânărul Nicolae
Ceaușescu!) plus elemente concrete din sferele reunite ale istoriei
și geografiei, politicului și religiosului. Insă această abundență
de date și fapte nu intră in câte un expozeu plicticos sau in lungi
digresiuni eseistice. Istoria mare e accesată prin intermediul
personajelor care o indură; și, simetric, experiențele de viață și
moarte ale acestora sunt intrețesute cu episoade terifiante ale
unui timp istoric devastator.
Formula adoptată este cea a romanului-cronică, scris dintr-un
unghi asumat subiectiv și avansând nu linear, dar in cercuri
concentrice. Cronicarul, fără umilința serviciului pe lângă un
conducător megaloman și fără neutralitate naratologică, se
dezvăluie de la bun inceput: este autorul insuși, mai puțin
important ca actor epic, dar cu un rol esențial in arhivarea și
salvarea memoriei familiei. Când micul și prea-curiosul Varujan se
amestecă printre bătrânii și pățiții reprezentanți ai comunității
armenilor din Focșani, singurul care, in loc să-l trimită la
plimbare, il incurajează să rămână alături de cei mari este
ințeleptul lui bunic Garabet. “Mai toți oamenii in mijlocul cărora
mi-am petrecut copilăria erau bătrâni. «Ce caută copilul ăsta
printre noi?», intreba, râzând, Arșag, clopotarul. «Lasă-l, spunea
bunicul Garabet. Nu e un copil obișnuit. E un copil bătrân de
zile.» (…) «Tu ești bătrân din cauza zilelor noastre. Ce n-am
trăit noi și ai noștri ți se adaugă ție»” (p. 86). Se adaugă,
desigur, nu ca experiență existențială reluată, ci ca o dramă
familială și colectivă preluată cu maximum de atenție pentru a fi
retransmisă altora.
Dacă punctul de vedere al cărții este centrat și plasat in
interiorul etniei asuprite, sursele documentare sunt multiplicate
pentru ca adevărurile lor, inevitabil parțiale, să se verifice și
să se completeze. Să compună, toate impreună, fresca unei tragedii
supraindividuale. Cronicarul nu vrea prin urmare să facă efecte de
stil și viraje de scriitură autoreferențială (deși accentul
personal nu lipsește). El apare ca o cutie de rezonanță a acestei
tragedii, autor al unui manuscris in care generații succesive de
armeni și-au inscris paragraful de suferință alocată.
Istoria mutilată a familiei se asemănă izbitor cu cele ale
familiilor de vecini, cunoscuți și necunoscuți, armeni aflați parcă
mereu intre dușmani și intre două reprize de masacre in toată
puterea cuvântului. De aceea expunerea este concentrică și nu
lineară: fiindcă nu există, pe axa istoriei moderne a acestui
popor, o acumulare și o progresie a binelui, o apropiere fie și
sincopată de starea de normalitate. Dimpotrivă, periodic, printr-o
inspăimântătoare “reciclare” a Genocidului deja intrat in fibra
etnică, armenii sunt – la 1895 ca și la 1915, la 1909 ca și la 1949
– scoși din casele lor și târâți in convoaie exterminatoare,
decimați, risipiți și deportați de către agresori cu un
comportament identic: “Intr-adevăr, veniră intr-o noapte alți
oameni, alte uniforme, dar izbind in ușă cu cizmele in același
fel.” (p. 162). Acolo unde opresorul vrea să disloce și să
fractureze comunitatea, să o subimpartă și s-o vânture dincolo și
dincoace de granițele proprii, armenii (și cronicarul lor de pe
suprafața bine controlată a romanului de față) se ambiționează să
refacă și să strângă legăturile de sânge, să se țină la un loc prin
tradiție, prin specific, prin tot ceea ce ii poate uni. Ramificarea
biograficului in istoric intră in structura de rezistență a cărții;
și, nu mai puțin, in aceea a supraviețuirii identitare.
Cartea șoaptelor nu se potrivește deloc cu noua
politică, globalistă, a ștergerii frontierelor și a topirii
diferențelor etnice, cu păstrarea retorică a unor șabloane de
contrast. Căci degeaba clamezi dreptul la diferență și respectarea
alterității, in contextul in care specificitatea etnică o
echivalezi, fraudulos, cu un naționalism vetust, de secol 19. In
timp ce pe agenda zilei, corectă politic, stă obsesiva problemă a
minorităților, in miezul cărții lui Varujan Vosganian se află
obsedanta problemă a poporului armean de a continua să reprezinte
un popor, de a-și păstra atributele susținătoare. Din istoriile și
poveștile recuperate și rearticulate aici, se profilează două
figuri generice, ambele extensii ale Țării pierdute. Prima este cea
a Funcționarului consular, reprezentant al unei republici care nu
mai e recunoscută de nimeni, continuând să-și facă datoria, până la
intrarea… in ficțiune. A doua este cea a Luptătorului, care
incearcă din răsputeri să reconfigureze conturul patriei sale, dând
astfel un referent solid ștampilelor consulare și punând masacrele
și genocidul la timpul trecut: “Nimeni nu l-a mai văzut de atunci
pe Harutiun Khântirian. Se zvonea că s-a sinucis, așezat la biroul
său, muindu-și intr-un ultim gest ștampila in sângele subțire,
scurs de pe tâmplă și pregătită, astfel, să se intipărească pe
pașapoartele cetățenilor unei republici imaginare. Se mai zvonea
că-și luase lumea in cap, mergând spre răsărit, către țara care il
lăsase de izbeliște. (…) Acum suntem, insă, in 1924. Când și
când, Harutiun Khântirian, citind cu infrigurare despre negocierile
privind Tratatul de la Lausanne și căutând zadarnic vreun semn că
puterile participante iși aduc aminte și de țara lui pierdută,
punea ștampila pe câte un pașaport aparținând vreunui nansenian
(derivat de la Fridtjof Nansen, comisar al Ligii Națiunilor,
n.n.)ajuns in România in al doilea val de refugiați, după
războiul greco-turc din 1922. Cum pentru dreptul de ședere in
România apatrizii aveau nevoie de un atestat de etnie, acordat de
Uniunea Armenilor, iar Consulatul era găzduit in același sediu cu
Uniunea, Khântirian se iluziona că solicitantul nu greșise de fapt
adresa și iși punea ștampila tot mai inutilă, tot mai tocită și tot
mai violetă, pe actele aceluia.
In ceea ce-l privește insă pe Drastamat Kanayan, generalul
Dro, el n-a greșit, căci voia să vină chiar la Consulat. Insă, spre
dezamăgirea lui Khântirian, singurul om care venise de-a dreptul
spre el nu avea nevoie, de fapt, de nici o ștampilă. Și, totuși,
spre incântarea sa, se dovedi că nu era singurul pe această lume
care se incăpățâna să creadă că, in ciuda ocupației, a granițelor
sfărâmate, a guvernelor exilate și a revoltelor inecate in sânge,
Republica Armeană continua să existe. Și, mai mult decât atât, după
ce Harutiun Khântirian a dispărut fără urmă, subțiindu-se printre
foi sau risipindu-se printre cotloanele intunecate ale pereților
biroului său, așa cum se scurge incet și fără nici o urmă apa din
chiuvetă, generalul Dro i-a supraviețuit in convingerea că
Republica Armeană trebuie să existe undeva și ea poate fi găsită
dacă știi cum s-o cauți” (pp. 210-212).
Altfel spus, pentru ca bietul consul fără țară să nu se
dizolve intr-o formă fără fond, un general adevărat se repede cu
capul inainte in istorie, cu iluzia că o va putea schimba.
*) Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, roman, Editura
Polirom, Iași, 2009, 528 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.