Pentru a controla vasta materie rulată, Varujan
Vosganian folosește câteva tehnici care, aplicate inteligent și
consecvent, organizează compozițional devălmășia de date și fapte,
nume și identități, repere istorice și geografice. El oferă adesea
finalul unei suite, expunând apoi, cu lentoare descriptivă, cât mai
multe dintre verigile și elementele succesiunii. Sau alege o zi (o
dată incărcată) prin care s-ar putea descrie cel mai bine sensul
unei/unor vieți. Face cronologia unui război sau a unui masacru
“din locul de unde toate pot fi privite din afara lor” ori,
dimpotrivă, montând intr-un puzzle mărturii ale
participanților rămași in viață. Recunoaște că ii e greu să
păstreze firul poveștii (fiindcă aceasta, pentru a fi ințeleasă,
pretinde urmărirea intregii ramificații), și atunci se plasează in
timpuri diferite, intr-o simultaneitate care poate fi a
Povestitorului, dar nu e niciodată a Istoriei inseși.
Aceasta din urmă avansează inexorabil și inghite an după an
fără să țină cont de milioanele de istorii individuale și familiale
care, in chip organic, ar trebui s-o compună. Este făcută de câțiva
(personaje cu o putere enormă de decizie, la un moment dat) și
impusă tuturor celorlalți, automat distribuiți in câteva roluri ale
dramei: colaboraționistul benevol și rezistentul subversiv, călăul
și victima, trădătorul și luptătorul pentru cauza dreaptă. Când
Istoria lasă oamenii să respire puțin, intr-un interval mai
democratic, Cartea șoaptelor inserează pagini pline de
zgomotul și forfota comunității armenești. In Constanța României
interbelice, negustorimea e năvodul cu fire subțiri care leagă
orașul ars de soare, “să nu se risipească”. Insă urbea și
locuitorii ei au o libertate ce pare, ea, pestriță și risipitoare.
Armenii “sfioși la cheltuit”, dexteri la comerț, stăpânesc peste o
sumedenie de magazine și dughene, ale căror firme exotice (La
Cavalerul Șic, La Eftinătate, La Ceylon, La
Planeta Jupiter) vor fi enumerate, in anii cenușiului proletar,
cu amărăciunea pierderii intregii liste.
In afara acestui interval pașnic, in care libertatea
multiplică și apără diferențele, se cade inevitabil in logica
genocidului repetabil și a dictaturii pe termen lung.
Șoaptele reapar in cursul războiului rece, in cavoul
familiei Seferian, in care se strâng, intr-un ritual al rezistenței
cotidiene, bătrânii armeni din copilăria autorului. Accentul
biografic saturează majoritatea capitolelor. Fiecare are o dramă in
trecutul familiei și o poveste de spus. Toți vorbesc in șoaptă: nu
numai despre ceea ce se intâmplă in lagărul socialist, in Uniunea
Sovietică și in România, in orașul și pe strada lor, dar și despre
ceea s-a intâmplat (cu ei și cu rudele lor) in episoadele
exterminatoare lăsate in urmă (vezi fotografia nr. 3). Colocviile
de taină se țin intr-un loc cum nu se poate mai nimerit. Cavoul
familiei Seferian este imaginea la scară a mormântului uriaș oferit
armenilor de Istoria “modernă”. Câteva cifre, expuse după ce se
trece de jumătatea romanului, ne dau o idee despre dimensiunile
tragediei colective. Genocidul din 1915, prefigurat in 1895 și
continuat, sub diverse forme, până in 1922, are următoarea
statistică funebră: “- Din cei un milion opt sute cincizeci de mii
de armeni care locuiau in Imperiul Otoman, spuse pastorul Johannes
Lepsius, cam un milion patru sute de mii au fost deportați. (…)
Din cei aproape un milion și jumătate de armeni deportați, doar
zece la sută au ajuns la Deir-ez-Zor, punctul final al convoaielor.
In august 1916, ei au fost expediați spre Mosul, dar aveau să moară
in deșert, inghițiți de nisip sau inghesuiți in grote in care,
laolaltă, morți și muribunzi, li s-a dat foc” (pp. 320-321).
Suntem inaintea capitolului opt, cel mai puternic, literar
vorbind, și cel mai impresionant din Cartea șoaptelor. Dacă
in secvențele de microistorie individuală și comunitară Varujan
Vosganian e interesat mai mult de culoarea locală, de aromele
păstrate in memoria olfactiv-afectivă, in cercurile genocidului
evocarea nostalgică lasă loc unui prezent teribil. E timpul unui
reportaj minuțios din infern. Paginile de pace tranzacțională și
rememorare conversațională au cam multă miere. Evocarea este
incărcată de amănunte și deplasată spre un registru de magie
infantilă mai puțin realizat artistic. In schimb, toate firele care
duc spre prezentul actualizabil al tragediei și in special acest
plan decupat și focalizat (după ce a fost explicit contextualizat)
aparțin unui romancier in toată puterea cuvântului. După ce a
inventariat componentele istorice și articulațiile plus detaliile
semnificative ale problemei armenești, după ce și-a plimbat și
orientat cititorul prin epoci atât de diferite, oferindu-i totodată
explicații politice și economice, prozatorul ajunge la momentele
ilustrării ficționale. Paginile sunt memorabile, prin forța
descrierii și reprezentării intâmplărilor, intr-un mod așa-zicând
obiectiv, “rece”, fără lacrimi care să incețoșeze privirea. Câteva
fragmente: “Acest Yusuf nu a fost altceva decât un nume de imprumut
și există in Cartea șoaptelor doar pentru că, deși nu făcea
parte din alcătuirea Cărții, este totuși cheia care deschide
ușa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereții goi,
zgâriați cu unghia, cu dușumelele desfăcute și cu pământul ridicat
mușuroi, neașezat cum trebuie, așa cum se intâmplă cu mormintele
făcute in grabă” (p. 332); “Iși legară fâșiile de așternuturi in
jurul picioarelor, altfel tălpile goale s-ar fi lipit de pământ și
oamenii n-ar mai fi avut putere să și le smulgă din noroi. Sub
ploaia măruntă care topea orice contur, noul drum dură aproape o
săptămână. Nu se puteau număra morții, căci, pe acest drum cețos
unde nimeni nu vedea decât aburii albăstrui ai propriei respirații,
celor care cădeau, carnea, inmuiată de ploaie, le era la fel de
moale și de lipicioasă ca lutul argilos. Erau călcați in picioare
de către cei din spate și carnea lor era amestecată, ca intr-un
aluat negru, și acoperită de noroiul drumurilor. (…) Bărbații,
atâția câți rămăseseră, se organizaseră in două grupuri. Unii se
ocupau de căratul morților in afara taberei și de săpatul gropilor
comune. Morții erau mai greu de cărat in al treilea cerc căci,
uscați ca pământul afânat și cu oasele ușoare de frig, trăgeau apă
și se umflau, iar venele muiate de apă se spărgeau, inroșindu-se ca
o carne crudă. Umflați și greu de indoit, ocupau mai mult loc și
gropile, pe lângă că pământul era lipicios, trebuiau făcute mai
largi” (p. 339); “Convoiul lor era format mai curând din niște
mogâldețe. Păreau ușoare in bătaia vântului, un stol de păsări
căzătoare (sic!), nu o inșiruire de oameni. Fotografiile
făcute de călătorii străini care au reușit să se apropie de
convoaie ori să-i fotografieze, in urmă, pe cei rămași neputincioși
la marginea drumului, așteptându-și moartea, ne infățișează, pe
drumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al șaptelea
cerc a fost un fel de cruciadă a copiilor. Având aceeași soartă ca
a tuturor cruciadelor neinarmate. Copiii din acele fotografii sunt
scheletici, cu trunchiul impuținat, cu burta suptă, cu coastele
zvâcnind ca niște arcuri de oțel peste scobitura pântecului, cu
mâinile și picioarele subțiate ca niște crengi, cu capetele
disproporționat de mari, ca și găvanele ochilor, in care bulbii ies
din orbite sau se adâncesc in fundul capului. Copiii privesc fără
nici o expresie pe chip alta decât rătăcirea minții, privesc ca de
pe un alt tărâm, nu intind mâinile, nu cer nimic” (p. 362); “Nu
este adevărat insă că oamenii nu plângeau. Numai că plângeau
altfel. Cei care mai aveau puterea de a sta așezați se legănau,
ceilalți plângeau cu ochii larg deschiși către cer. Dar plânsul era
un fel de geamăt neintrerupt, cu voce joasă, care, repetat de mii
de piepturi, se auzea ca un ison. Plânsul nu era o dâră pe obraz,
ci un sunet. Cum isonul acesta ajunsese, curgând fără sfârșit și
acordându-se cu lumea inconjurătoare, să sune precum vuietul
vântului printre dune ori curgerea apelor Eufratului, plânsul nu
osteni nici o clipă, până când ultimele convoaie din Deir-ez-Zor
fură duse spre platourile pe care deportații erau uciși. (…)
Mulți adormeau plângând in felul acesta, alții mureau plângând și
plânsul mai vibra in pieptul incremenit, ca intr-un tub de orgă”
(p. 366).
Iată, utilizată cu artă, una dintre procedurile romancierului.
Detalierea epică e dublată de vizualizarea cifrelor seci oferite
inainte, documentar, de pastorul Johannes Lepsius. Se observă cum
elementul biografic este atenuat, pentru ca un accent nou – și
anume cel vechi, biblic – să invăluie ca un halou corpurile
și dezagregarea lor. Pornind din mai multe direcții de cercetare și
analiză către acest subiect teribil al genocidului armenilor,
Varujan Vosganian a ințeles că subiectul circumscris istoric este
un subcapitol dintr-o temă vastă, inepuizabilă, infricoșătoare prin
periodicele ei aplicații. Suferințe armenești și omenești,
reproiectate la ambele nivele, receptate ca atare pe amândouă
dimensiunile.
Indiferent de terminația numelui autorului și a primilor săi
cititori, Cartea șoaptelor e un roman foarte bun, dens, dar
și alert, ingenios compozițional și excelent scris – lucruri cu
care, in fine, publicul larg și critica de intâmpinare vor cădea de
acord.
*) Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor, roman, Editura
Polirom, Iași, 2009, 528 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.