Dacă pe Angela Marinescu o recunoaștem cu
relativă ușurință intr-unele dintre volumele poeților tineri de azi
(băieți buni și fete rele, deopotrivă), este și mai ușor să o
identificăm intr-un volum propriu. Probleme personale* are
dimensiunile unei plaquette și se citește in maximum
douăzeci de minute, ceea ce nu inseamnă insă nici subțirime a
poeziei, nici facilitate a lecturii ei.
Scrisul industrios și expresia abundentă a unor obsesii
“texistențiale” n-au fost niciodată specialitatea autoarei. Există
chiar un efect interesant de contrast, intre aparenta despletire
haotică a multor poezii și spațiile, până la urmă, reduse in care
ele se inscriu. Lirismul Angelei Marinescu este mai degrabă
intensiv decât extensiv, concentrat, nu lăbărțat, in inșelătoarea
lui dezorganizare; uneori, farmaceutic preparat.
Imaginea de Cruella De Vil pe care poeta extrem-“șaizecistă”
și-a creat-o in timp a fost cultivată cu grijă, pentru ca
marginalitatea socială dorită și autodistrugerea serială să ofere
fiecărui poem garanția unei autenticități morbide și aerul greu al
experiențelor ultime. Cine crede că face poezie adaptându-se, ieri,
la Tezele din Iulie și căutând, astăzi, filiera mănoasă a
multiculturalismului, cine crede că poezia se scrie in lumina
reflectoarelor sau pentru a ajunge acolo, acela va scrie exact
“poezia” pe care o merită. La Angela Marinescu, experiența poetică
se dovedește una limită, iar condiția in care o poate traversa
(fără a o consuma integral) este cea a scrisului “până la capăt”,
cu “cenușa rapidă”.
Când recitim textele din Probleme personale, sesizăm,
dacă nu secretul mai profund al acestei poezii de o frumusețe
violentă, cel puțin tehnica ei de precipitare. Autoarea, proiectată
cu totul in personajul pe care-l reprezintă (intr-o bandă a lui
Möbius mai postmodernă decât ar vrea s-o recunoască), arde etapele
constituirii enunțului și produce in discursul poetic, cu o
rapiditate exersată, alunecări de teren biografic. Boala fiind
starea mulțumitoare a eului liric, iar moartea, experiența
experiențelor, traumele evocate cu plăcere descriptivă sau
inregistrate live, in chiar actul scrisului, deschid porți
de acces către o interioritate tulbure. Dar intrucât Angela
Marinescu iși controlează perfect sistemul ce neofiților le poate
părea virusat, această lume interioară bolnavă, gotică,
post-expresionistă, este procesată cu dexteritate tehnică și in
deplină conștiință literară a potențialului ei expresiv. Butada
conform căreia singura diferență dintre Salvador Dali și un nebun e
aceea că Dali n-a fost nebun poate fi amintită aici, deși poeta
noastră preferă vădit suprarealismului dadaismul…
Miza ei nu este să spună nu acolo unde toți ceilalți
spun da (și viceversa), ci să scrie o poezie liberă și vie,
nesufocată de propriile, inevitabile, figuri stilistice și
convenții literaturizante. Și in acest punct de inflexiune a
autenticității, Angela Marinescu e mai mult cerebrală decât
senzorială, utilizându-și stările și folosindu-se de o
legendară psihopatie pentru a face cu sine insăși, in convulsiile
ei, artă adevărată. Oligofrenie o spune pe scurt și extrem
de clar: “imi pulsează/ gâtul/ de plăcere/ când văd/artă/
adevărată/ sunt/ oligofrenă/ pentru că nu mai cred/ decât in/
poezie/ și oligofrenii/ sunt dezinhibați/ și se aruncă/ in/ sex”.
Coincidențe dezvoltă puțin și devoalează mai mult concepția
propriei poezii, ce poate fi luată in sens teoretic, poietic, sau
chiar ca o naștere repetată și terifiantă, de fetuși morți: “nu am
vrut să impun nimănui nimic,/ mai ales să sufere pentru poezie, să
vomite, să se distrugă,/ să fure, să se călugărească, să devină
travestit și homosexual sau/ să ucidă,/ tinerii ar trebui să știe
aceste lucruri ce chiar și mie/ mi se par a fi, acum, complet
indiferente, indepărtate, instrăinate./ e drept că, personal, m-au
marcat destule/ intâmplări dar asta a ținut, strict, de creierul
meu; pentru că/ peste toate intâmplările a tronat posibilitatea mea
de a incasa și nu/ de a primi./ este dreptul meu de a face caz, pe
de altă parte, de un asemenea/ dar de la Dumnezeu, să nu ți se
intâmple, de fapt, nimic/ să nu simți nimic și, totuși, să te legi
la cap cu niște cuvinte/ ce se apropie tiptil, de tine, ca
șobolanii intunecați și să le diseci/ până la epuizare./ și nu știu
cum naiba dar fiecare cuvânt ce m-a trăsnit in față/ s-a convertit,
din toate punctele de vedere, intr-o intâmplare/ semnificativă/
nici să fi vrut in ruptul capului și nu s-ar fi petrecut/ atât de
rapid, de constant și de mortal./ de aceea, zic, nu vă luați după
mine și, mai ales, nu mă judecați./ strămoșii mei au fost preoți și
hoți de cai/ iar eu sunt o hoață bătrână/ și unsă cu toate
unsorile.”.
Un final memorabil, cum mai sunt câteva in Probleme
personale (de pildă, in Poemul cel mai de jos sau in
splendidul Cântec de dragoste susurat fiului de către “o
mamă de c…”). Placheta abundă in imagini voit șocante și e
populată de personaje cu tare sau dizabilități, la antipodul masei
omogene de oameni sănătoși, normali și mediocri. Bâlbâitul,
handicapatul, alcoolicii anonimi, toxicomanii, frații incestuoși,
homosexualii și lesbienele cu “anusul subminat de sânge”,
emigranții “surescitați/ drogați până la capăt/ cu coatele in
sânge”, negrii și săracii care iși dau mâna, handicapata și
oligofrena, parazitul, putoarea, lepra… fac insă o simplă
figurație. Lipsite de consistență și autonomie real-ficțională, ele
sunt ipostaze marginale selectate de autoare, măști puse pe față
pentru a stârni susceptibilități și a inerva sensibilități. In
spatele acestei cohorte a devianților și exclușilor stă un regizor
feminin care-și caută, in calitatea de personaj, atribute negative
și dezgustătoare particularități. Cu ochii pe tine e o
ars poetica adunând categoriile defavorizate pentru a sparge
cu ele nu atât ordinea burgheză a lumii, cât acea logică – mai
teribilă decât boala și spasmul – a poeziei previzibile: “in
cartierele marginale trasate exact cu echerul senzual/ al
perversiunii/ negrii și săracii iși dau mâna/ se inlănțuie până
devin homosexuali/ acolo se sărută ei liberi direct pe sânge/
singuri și compromiși fizic// marea plictiseală efemeră/ nu știe să
joace șah/ intotdeauna ordinea ei logică/ a fost invinsă/ de
hățișul rupt și tăiat/ din spatele ochilor inguști/ de felină/
acolo plânsul lung și negru/ al poetelor necunoscute/ mânjește
ecranul cu plasmă.”. La Angela Marinescu, rezumativ și concluziv,
marginalitatea socială și deviația umană sunt precondiții pentru
centralitatea și puritatea experienței lirice.
“Mușcătura rece a scrisului”, mâna introdusă in ruptura tot de
ea făcută, plumbul “tăiat geometric/ de la capătul fiecărei nopți”
fac din materia biologică sau psihotică un material poetic și o
formă in care viziunea se instalează printr-o bruscă penetrație.
Jucându-se cu cuvintele, autoarea se declară o
intraterestră, cu capacitatea de a penetra orice formulă
artistică, orice modă literară. Trece prin toate, fără cine știe ce
probleme, și ajunge Dincolo.
Se laudă? Desigur, dar cu deplină justificare. Angela
Marinescu poate, ea, să facă in continuare o poezie extraordinară,
in condițiile in care majoritatea colegilor de generație și a
poeților apăruți ulterior au căzut in sterilitate sau autopastișă.
Două exemple de modul plural in care această autoare atât de
imitată și copiată in ultimul deceniu reușește să ne arate valoarea
originalului. Toamna care a trecut: “imi amintesc cum, in
toamna care a trecut,/ instinctul de conservare a fost mai
puternic/ ca oricând/ poate tocmai din cauza bolii ce s-a ivit din
senin/ ca un trăznet pe o pajiște ruinată/ și care, in limba
română, semnifică chipul roșu, contorsionat,/ plin de o pasiune
rece ca ghiața, a racului/ și care inaintează greu și invers,/
dintr-o lume fără informații necesare ca aerul/ și fără găuri
negre,/ inspre universuri bogate in puncte de o densitate/ egală cu
a cuvintelor ce au răsărit mereu/ pe fruntea și pe pieptul meu ca
niște flori carnivore// oare de ce imi place atât de mult să-mi
amintesc și fiecare/ amintire s-o asociez cu moartea/ (eu)
niciodată nu am fost cu adevărat in viață/ viața mea a fost ca
soarele din spatele norilor/și, după ce norii s-au risipit,/
soarele, turbat, a făcut scrum totul,/ in afara razelor proprii/ ce
s-au intins leneșe și nepăsătoare/ și apoi, s-au distrus strict
intre ele/ fără să mai țină cont de nimeni și nimic”. Și o
Amintire de medicinistă: “la autopsiile la care am
participat/ vulnerabilă la frig/ cu ferestrele larg deschise in
orice anotimp/ de-a lungul anilor/ ca studentă la medicină/ cu
formolul răscolit de mâinile/ noastre inepte/ și precise/ ca orice
instrument tehnic/ aplicate direct pe mort/ niciun cadavru nu a
fost/ mai aproape de perfecțiune/ de revolta lividă și cenușie/ și
de obscenitatea ultimă/ aceea care te mai ține in viață/ la
sfârșitul vieții/ ca poezia”.
M-am intrebat deseori ce este poezia; la ce element sau
valoare poate fi redusă ea, intr-o unitate care s-o conțină și s-o
exprime integral. Poezia nu e neapărat tema ei; nu e problema pe
care o poate pune; nu e discurs; nu e simbol; nu e ornamentică, dar
nici esență aproximată liric; nu e lirism (deși am crezut asta), cu
atât mai puțin personaj proiectat sau tipologizat, conflictualitate
epică ori vivacitate dramatică. Poezia nu e viziune (cum iarăși am
crezut) și nu e intensitate specială; nu e figurativ, după cum nu e
non-figurativ. Nu este nici măcar obsesie.
Poezia e expresie.
*) Angela Marinescu, Probleme personale, Editura Cartea
Românească, București, 2009, 72 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.