Ce-i drept, nu acesta e culoarul predilect pe care aleargă „exploratorul” comunismului românesc. Dovadă faptul că, deși n-a ratat aproape nimic din aparițiile editoriale de prim-plan ale ultimilor ani, Paul Cernat n-a avut până acum ambiția să intre in ritmul săptămânal al cronicii de carte și nici nu și-a strâns foiletoanele in volum.
Nu vreau să spun prin asta că Paul Cernat nu ar fi un foarte bun cronicar – dimpotrivă. Ci doar că mizele sale bat intr-o altă direcție. De altfel, chiar și in ceea ce privește „intâmpinarea” cărților, Paul Cernat lasă mereu impresia că nu e un cronicar de voie, ci de nevoie. Adică unul care refuză să accepte micile naivități ale speciei și care nu pierde nici o ocazie să-i pună la colț pe impresioniștii sprințari și pe jurnaliștii culturali. In fond, Paul Cernat nu vede in cronică o reprezentație de sine stătătoare, ci doar o repetiție modestă ce pregătește adevăratul show, acela al studiilor academice și al istoriei literare.
Poate de aceea principala calitate a criticii lui Paul Cernat constă in capacitatea ei de contextualizare. Cronicarul nu-i un impătimit al close-reading-urilor (și cu atât mai puțin al misreading-urilor); insă manevrează ireproșabil situarea și clasificarea operelor. Citind cronicile lui Paul Cernat, afli intotdeauna când, unde, cu cine și de ce. Firește, asta nu inseamnă că cronicarul s-ar pricepe doar la inventar și că n-ar avea acces la invenție. Atâta doar că noutatea interpretărilor sale vine, de regulă, din redimensionarea contextului și rareori a textului. Altfel spus, punctul-forte al criticii lui Paul Cernat mi se pare a fi nu atât relectura, cât recontextualizarea. Nu incape vorbă că aceasta nu-i singura condiție a criticii și istoriei literare; dar ea reprezintă, in orice caz, o cerință nenegociabilă a meseriei cu pricina.
Toate trăsăturile cronicarului se intâlnesc in volumul Avangarda românească și complexul periferiei*. Mărturisesc că am așteptat cu o curiozitate sporită cartea; voiam să văd dacă spiritul riguros și documentat pe care Paul Cernat il invocă mereu in cronicile sale se va regăsi in structura propriilor volume. Și trebuie să recunosc că autorul s-a ținut de cuvânt: nu numai că revendicările lui nu sunt vorbe goale, dar ele constituie, in același timp, o pledoarie pro domo. E drept că volumul de proză scurtă publicat de Arghezi in 1930 se numește Poarta neagră, nu Poarta albă (p. 140); sau că tableta in care Călinescu parodiază, in 1937, Ion al lui Rebreanu se numește Tragedii țărănești, nu Sinuciderea (p. 355); insă a insista intr-o asemenea direcție ar insemna deja să caut noduri in papură. Partea documentară a cărții e practic imbatabilă și fără indoială că avem de-a face aici cu unul dintre cele mai solide studii consacrate la noi fenomenului avangardist. Volume, ziare, reviste, afișe, scrisori, dedicații, relații personale, surse de finanțare, afilieri politice, mentalități, grupuri, grupări și găști – nimic din ceea ce ar fi putut descâlci incurcatele fire ale avangardei românești nu-i e străin lui Paul Cernat. Totul este prins intr-o plasă fină și deasă, fără ca această invăluire că conducă insă la mumificarea obiectului sau a cercetării.
Și celelalte capitole ale cărții etalează același arsenal documentar impresionant, testat dintr-o perspectivă critică apropiată neoistorismului. Spun „apropiată” pentru că, deși unele proceduri interpretative utilizate de către Paul Cernat amintesc de cea mai in vogă școală critică americană a momentului, din cartea sa lipsește orice referință la textele lui Greenblatt, Orgel & Co. Dar, la urma urmei, această filiație ipotetică nici măcar nu contează. Contează doar faptul că, in ciuda declarațiilor programatice modeste ale autorului, Avangarda românească… nu e doar un „montaj verite, de tipul puzzle in puzzle, ci o thick description in care practici discursive dintre cele mai diferite fuzionează intr-o structură unitară ce aruncă o perspectivă nouă asupra „primului val” al avangardei românești.
Mă despart, totuși, de Paul Cernat intr-un punct esențial, care vizează „nonliteraturocentrismul” său declarat. Nu e vorba aici de o obiecție teoretică, ci de una pragmatică. Cu alte cuvinte, dacă am dreptate, asta nu inseamnă că toate inovațiile interpretative pe care le aduce Paul Cernat și pe care le-am semnalat mai sus devin caduce. Ele rămân valabile oricum. Insă ele mi se par, in același timp, limitate. Si aceasta deoarece prin „nonliteraturocentric” Paul Cernat nu ințelege atât o abordare „extraestetică” a literaturii, așa cum ar putea părea la prima citire, cât una mediată, filtrată pe calea reprezentărilor (critice, istorice, ideologice etc.) pe care le avem despre literatură. Ceea ce reprezintă o intreprindere deopotrivă necesară (pentru că nu putem ști ce-i de schimbat până nu știm ce avem efectiv) și inevitabilă (pentru că propria noastră reprezentare despre avangardă este ea insăși „mediată” de felurite reprezentări). Dar, totodată, insuficientă – pentru că nu vom putea arbitra niciodată intre diversele reprezentări decât propunând drept standarde valorice propriile noastre reprezentări, chiar dacă suntem conștienți că acestea nu sunt „decât” reprezentări și nu exprimă niciodată „lucrurile-in-sine”.
Ei bine, tocmai acest paradox refuză să și-l asume Paul Cernat. Interpretarea lui se desfășoară, cu minime excepții, pe terenul reprezentărilor despre opere și nu al operelor propriu-zise. Iar rezultatul lecturii este in bună măsură derutant, de vreme ce observațiile inovatoare ale criticului se construiesc tot pe o bază „tradiționalistă”: Paul Cernat preia fără amendamente clasificarea tripartită a avangardei românești propusă de către Ion Pop și evită cu grație cele două intrebări provocatoare ale fenomenului (dacă avangarda românească este „doar” o literatură a manifestelor și dacă avangarda românească este „doar” o subdiviziune a modernismului). Face aceste lucruri nu pentru că i-ar lipsi spiritul critic (dimpotrivă, nici o opinie nu este acceptată fără a fi mai intâi verificată), ci pentru că iși interzice el insuși accesul la dimensiunea „literară” a avangardei. Consecința acestei optici (auto)limitative este că, deși dă o interpretare pertinentă dinamicii avangardismului românesc și il așază convingător intr-un context „culturologic”, criticul lasă in suspensie o chestiune crucială, și anume (re)situarea avangardei in istoria noastră literară.
Oricum, trăgând linie, studiul lui Paul Cernat despre „primul val” avangardist mi se pare cea mai bună carte publicată până acum de către un reprezentant al ultimului val de critici de la noi.
 
*) Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei. Primul val, Editura Cartea Românească, București, 2007, 440 p.

Subiecte #cronicari literari#literatura contemporana#Paul Cernat