De peste patru decenii, Angela Marinescu a rămas una dintre cele
mai excentrice figuri ale poeziei românești, de neîncadrat în nicio
poetică generaționistă.
În Sânge albastru, excelentul volum de debut din 1969 (care mă face
să mă întreb unde sunt strălucitele debuturi de altădată), tânăra
poetă răsturna abstractismul panteist și livresc à la Nichita
Stănescu sau Ana Blandiana într-un imaginar dens și grav, încărcat
de fantasme sexuale și funerare. Simbolurile ascensiunii, ale
tinereții și ale purității, tipic șaizeciste, făceau loc unui
conținut poetic ponderabil și impudic. Ce împărtășea poezia Angelei
Marinescu cu versurile colegilor de generație era, poate, doar o
anumită calofilie barbiană a formei, la care va renunța pe parcurs.
Departe de a crea însă un efect de armonie eliberatoare, rima
clasică, frecventă în primele volume, nu făcea decât să contribuie
în plus la aspectul tensionat al poemelor.
Cu optzeciștii are autoarea Blindajului final și mai puține lucruri
în comun, căci formula ei poetică e tot ce poate fi mai străin
înscenărilor textuale. E explicabil, așadar, faptul că tocmai
postura de outsider o recomandă pe Angela Marinescu drept mamă
absolută a autenticismului românesc. Atât latura întunecat
expresionistă, cât și poza teribilistă, sunt luate drept modele de
poeții tineri din ultimii ani, mai ales că autoarea Limbajului
dispariției dă ea însăși semne că și-ar fi descoperit în ei
contemporanii.
Fără a reprezenta o ruptură radicală față de celelalte volume,
Probleme personale (Cartea românească, 2009) marchează, măcar din
punct de vedere tematic, o etapă nouă în evoluția poetei. Căci
nicicând n-a vorbit mai mult Angela Marinescu în versurile sale
despre (propria) poezie. În cel mai rău caz, a făcut-o în eseurile
– literaturizate, ce-i drept – din Satul prin care mă plimbam rasă
în cap. Dacă până la cel mai recent volum poezia nu părea să
reprezinte o problemă în sine, ci doar mediul transparent de
transmitere a unor drame abisale (de aceea, artele poetice sunt
extrem de rare la Angela Marinescu), acum, ea acaparează
prim-planul discursului. Cartea cu titlul cel mai tranzitiv, de o
banalitate programatică, ascunde, dintre toate cărțile poetei,
conținutul cel mai livresc. Însă paradoxul se dovedește a fi doar
aparent: căci dacă autoarea scrie despre poezie, nu e pentru că
i-ar fi descoperit, în spirit postmodern, cine știe ce
potențialități ludice, ci pentru că ea a devenit, într-adevăr, “o
problemă personală”: poezia i-a ajuns Angelei Marinescu la
os.
Neputința de a (mai) scrie devine, așadar, tema centrală a
volumului. Nu atât bâtrânețea o doare pe poetă, cât, după, cum ea
însăși se exprimă, “frica de poezia bătrâneții”. Forma cea mai
tragică de îmbătrânire e alexandrinismul, ridurile de la suprafața
poeziei nu sunt decât reflecțiile despre ea. Dacă până mai ieri,
actul de a scrie era un mod spontan de a fi, o practică aproape
inconștientă (“și nu știu cum naiba dar fiecare cuvânt ce m-a
trăsnit/ în față/ s-a convertit, din toate punctele de vedere,
într-o/ întâmplare/ semnificativă/ nici să fi vrut în ruptul
capului și nu s-ar fi petrecut/ atât de rapid, de constant și de
mortal”), îmbâtrănirea pare să echivaleze cu căderea în poezie.
Departe de a produce calmarea spiritului, fiecare întâlnire cu ea e
o des-figurare, o descentrare absolută: “Sunt/ oligofrenă/ pentru
că nu mai cred/ decât în/ poezie” e, probabil, cea mai acută
mărturisire a cărții. Departe de a-și celebra, la vremea
bilanțului, comuniunea fericită cu propriul scris, poeta descoperă
abia acum farsa imensă pe care el o pune scenă. De aceea, în
maniera crudă și neconcesivă cu care ne-a obișnuit, nu se retrage
din calea pericolului literaturizant, ci îl atacă direct, într-o
confruntare pe viață și pe moarte. Dându-și arama pe față (“o
alcoolică postmodernă”, “o hoață bătrână”, “unsă cu toate
unsorile”), poeta se dedă, cu patos și încrâncenare masochistă,
frivolităților poeziei, respinse asiduu până acum: “pentru că am
îmbătrânit din greu/ până și-n scris, cu ochii/ adânciți în orbite/
și am devenit o profesionistă/ agresivă/ nu ca U. V. Z. X./ îmi pot
permite să mă joc”.
Și dacă bătrânețea reprezintă “o explozie a sensului”, cum
mărturisește în alt loc, autoarea se lasă pradă dadaismului cu o
voluptate pe care n-a încercat-o niciodată. Construcția milimetrică
din volumele anterioare lasă loc unei poetici dispersive. Multe
poeme par, de aceea, fragmente improvizate, gesturi bruscate,
alunecări stilistice, sau pur și simplu pastișe ale propriului
discurs. Dacă poezia a devenit “cea mai mare obscenitate”, temele
cunoscute ale Angelei Marinescu (sexualitatea deviantă, ecorșeul
expresionist sau aluzia politică), sunt amalgamate într-un ghem
discursiv imposibil de deșirat: “întinde-ți mâinile în aer ca niște
păsări de laborator/ și apoi dă-le drumul,/ urmărește cu ochii
îngustați/ cum se prăbușesc ca plumbul/ pe mesele lungi și tehnice/
și se unesc între ele, în cădere,/ ca un frate și o soră,/
incestuoși,/ și cu sexul întors pe dos,/ ca o mănușă soft,/ scoasă
de pe mâna stângă,/ a lui Putin” (Joc de laborator).
Angela Marinescu nu poate închipui jocul de-a literatura decât tot
ca pe un proces spasmodic, în care efectele scriiturii anterioare
sunt augmentate grotesc. Rezultate ale conflictului deschis cu
poezia în general și cu formula proprie în particular, multe
fragmente din Probleme personale par confesiuni exasperate, în care
urgența mărturisirii spulberă scheletul construcției: “politic
vorbind/ sunt obsedată/ sexual/ îmi dă mâna/ sunt bătrână și
asimetria,/ ce ține de cântecul meu,/ e adâncă și ușoară și roșie/
și pot tăia cu limba/ țipătul unui copil schizofrenic/ ce nu se
mai/ aude/ decât/ în întunericul/ zilei/ de mâine” (Din punct de
vedere politic). Dacă hotărârea, chiar încrâncenată, de a lua
poezia à la légère, nu duce în toate cazurile la poezie (expresii
pleonastice alternează uneori cu formulări aiuristice: “marea
plictiseală efemeră”, “ordinea ei logică”, “te lovești/ de ura
marginală/ a unei priviri/ ratate”, “ștreangul/ ce se balansează ca
o monedă/ cognitivistă și psihanalizabilă a banilor”), covârșitoare
sunt totuși pasajele care demonstrează că Angela Marinescu e
departe de a-și fi epuizat posibilitățile creatoare și că oboseala
tematizată în volum nu constituie decât premisa unei îmbătrâniri
despletite și nărăvașe: “mamă, simt respirația ta, în ceafă/ (…)
pe nimeni nu am iubit așa cum te-am iubit pe tine,/ pentru că
nimeni nu mi-a dat posibilitatea/ să sug lapte hrănitor,/ așa cum
am supt de la tine,/ până la epuizare./ pe nimeni nu am înjurat așa
cum te-am înjurat pe/ tine,/ ca la ușa cortului. m-am certat numai
cu tine, mamă./ cât de vulgară am putut fi cu tine și numai cu
tine,/ mamă./ acum, că nu mai ești, sentimentul inutilității îmi
dă/ târcoale,/ ca un câine stau pe/ mormântul tău/ și urlu la lună
din ce în ce mai stins” (Poemul cel mai de jos).
Stăruitoare rămâne impresia că Problemele personale dezvăluie o
poetă îndeajuns de puternică încât să valorifice superior chiar și
propriile neputințe.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric
literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în
filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză
despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de
cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul
cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în
volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004;
Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș
(coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu,
2009.