CRONICA LITERARA / De dincolo de moarte, cu vântul in plete

Nemaicitind nimic, până de curând, din versurile publicate sau nepublicate ale lui Ion Monoran, surpriza descoperirii unui poet pe cât de original, pe atât de proaspăt a fost una considerabilă. Nici una dintre paginile volumului de față (având un cuprins eterogen, unele variante tatonante și câteva secvențe experimentale) nu datează, deși ele il reproiectează pe Marcel Tolcea „undeva pe bordura umedă a anilor ‘70″… Contează mai puțin că, pe vremea aceea, poetul deja format frecventa cenaclurile timișorene, după ce fusese exmatriculat din liceu și trimis intr-o unitate de muncă; in timp ce viitorul critic abia făcuse ochi. Important este că poeme scrise cu patru decenii in urmă se desprind aproape complet de momentul redactării lor, livrându-se fără atele contextuale unui cititor din altă epocă socială și literară.

Grupând texte inedite și distribuindu-le in trei secțiuni omogene in interior și cu diferențe notabile intre ele, Eu insumi e o antologie „arheologică”, prin care etapele poeziei se regăsesc in vârstele omului care o scrie. Biografia impregnează de la bun inceput o operă in mișcare, opusă, cu obrăznicie programatică, producției patriotarde de după Tezele din iulie 1971; și lirismului călduț, convenabil. Prima țintă o constituie Daciada culturală, Cântarea României lățită in repertoriul „artistic” al epocii: „Bună ziua, poezie românească ar trebui să-ți spun/ dar până una alta trebuie să mă resemnez la un bună seara./ Dar dacă vreți să fiu optimist faceți două ture de/ coniac și-am să te laaaaud și-am să te laaaaud…/ Să nu-mi spuneți mie cuc dacă frații mei papagalii/ n-au să mă imite după ce oi scrie un ditamai poem cu rimă/ garnisit cu vreo trei-patru nume/ de voievozi, cu țara mea de dor/ cu niscaiva lanuri de grâu/ după care voi jubila/ cu strămoșii noștri daci care in frunte cu Partidul i-au invins/ pe romani să contribui și eu cu ceva la/ formarea omului nou, bogdaproste”. A doua este madam Liric, ironizată crunt, in maniera de tinerețe a lui Geo Dumitrescu: „Madam Liric ah madam Liric/ la gară priviți pe fereastră/ lăptarul tocmai cară la gară/ geamantanele cu cocori ale toamnei.// cred că am să imi aprind o mărășască, madam,/ cu nasul roșu de pricolici/ incercând să observe ce se intâmplă/ dincolo de azurul transparentei dumneavoastră rochii cu buline// Și totuși cât de profund suspinați, madam, in aceste versuri/ in care prin chestii cu curcubeul/ poemul aproape că explodează de optimism in final.// Sunteți de-a dreptul nemuritoare, madam.// Ascultați-mă pe mine/ de-a dreptul nemuritoare deindată ce voi termina de scris/ aceste rânduri”. Fronda juvenilă se resoarbe intr-o atitudine de poet angajat; dar nu in sensul culturii oficiale, ci tocmai impotriva direcției. Sunt un băiat furtunos, sună un titlu de poem asumat polemic, etalându-și aproape revolta. „Pumnii mei au chef de bătaie”, ne anunță tânărul autor care ar fi trebuit domesticit in armată, la săpat de șanțuri; dar n-a fost să fie… „Acolo in armată – rememorează episoadele Ion Monoran intr-un text autobiografic din finalul volumului – cred că au inceput să mă nemulțumească metafora și sofisticările de orice fel”. Pe un anumit interval, poetul se află la o intersecție de stiluri, orientări, filiații și prospecțiuni artistice. Fiul unei femei de serviciu și al unui ceferist ii descoperă in adolescență pe Trakl, Rilke, Celan și e puternic marcat de expresionism. Ii place și Labiș, evocat in mai multe rânduri, ca o excepție de la proletcultismul pustiitor; nu mai puțin, Eminescu, la care se intoarce des, inclusiv sub forma dialogului imaginar. Un poem este compus in stilul lui Mircea Dinescu, altele conțin asocieri insolite, frapante, in linia lui Ilarie Voronca. In acest evantai de direcții și influențe, tânărul cu „vântul in plete” și cu pumnii ridicați propune monodersilismul: școală poetică nouă, avându-i ca profesori și elevi, deopotrivă, pe el, Ion Monoran (mono), Adrian Derlea (der) și Mircea Bârsilă (sil). Mai in glumă, mai in serios, primul dintre ei ajunge la ceea ce va fi obsesia structurantă a creației sale: „adevărul personal indurat”, cuvântul, versul, strofa capabile să spună lucrurilor pe nume. Realitatea inconjurătoare pătrunde, prin biografie, in bibliografia lui Ion Monoran, in insuși modul de constituire și in combustia poeziei sale. Dragostea, ca sentiment „privat”, toamna, ca peisaj melancolizant, și esteticul, ca refugiu suprainălțat intr-o lume sordidă, sunt abandonate fără mari regrete, in favoarea unei rezonanțe etice a discursului poetic: „Pur și simplu aș vrea să scriu despre/ alții, despre cuvintele care de multe ori/ se simt obligate să spună lucrurilor pe nume/ și asta pentru că in unele cazuri nu-i totul adevărat intr-un adevăr/ și asta pentru că niciodată nu-i destul adevăr intr-un adevăr”. Astfel că mizeriile și constrângerile vieții vor da consistență și gestică unei poezii veritabile, rareori previzibilă, adeseori surprinzătoare. Textele din Eu insumi se impun fie la modul impetuos, iconoclast, de-a dreptul insolent (mai ales in prima secțiune a volumului), fie, dimpotrivă, prin explorarea marginilor unei Singurătăți esențiale; fie prin autodefinire (artele poetice abundă), fie prin „călătoriile in afara eului”. De oriunde ar porni, autorul ajunge la același adevăr incorporat scrisului, in regim de intensitate vizionară sau de ințelepciune stoică. Două exemple: „Poezia mea are nevoie de forța unui taur ca să se impună/ ca și cum apucând un taur de coarne acesta ar incepe să scrie cu ele./ Poemele mele cer să fie scrise cu lopețile și târnăcoapele/ cu care in armată săpam gropi și canale in decembrie/ dezbrăcat până la brâu și n-aveam nici pe dracu./ In zadar aș incerca să scriu despre viori sau păsări exotice/ pe care nu le-am ținut in mâini niciodată./ (…) Am să scriu despre strunguri dacă am fost invățat să lucrez pe strunguri/ sau despre cazanele cu abur dacă prin asta câștig pâinea anilor mei de tinerețe/ tot așa cum o felie de pâine nu este doar o felie de pâine/ nici brațele niște simple brațe cu care să tragi cămașa pe tine/ sau să mănânci inghețată./ Și chiar dacă versurile mele nu sunt decât niște mănuși/ de care mă servesc numai atunci când mi se face frig/ poemele mele sunt călătorii ale sufletului de foarte departe/ despre care oricine altcineva n-ar avea nimic de spus.”; „In toate poemele mele/ sunt un băiat de șapte ani// care abia invață să taie pâinea/ cu cuțitul// viața a pătruns in mine/ o dată cu versul// poemele mele sunt ochii lui// gălăgioase/ și/ albe// cenușa după ce am ucis poezia// civilizația/ murdăria/ singurătatea// in care va trebui și eu să dispar// altfel le-ar putea scrie/ oricine.”. Cu patru ani inainte de a muri, in decembrie 1989, Ion Monoran a oprit tramvaiele la Timișoara, in ceea ce avea să fie inceputul Revoluției. Ai zice că acest poet adevărat și-a dorit atât de mult, incât până la urmă a reușit, să-și pună literatura in aplicare.   *) Ion Monoran, Eu insumi, ediție ingrijită de Viorel Marineasa și Daniel Vighi, Editura Cartea Românească, București, 2009, 176 p.