Iluziile literaturii române*, unul dintre puținele bestselleruri critice de după 1989, nu a fost doar o carte așteptată, ci una de-a dreptul inevitabilă. In fond, aici iși dau intâlnire toate trăsăturile criticii lui Eugen Negrici, de la debutul său din 1971 până in ajun.
Mai intâi, metoda: autorul Expresivității involuntare se numără printre primii care au introdus la noi semiotica și naratologia, intr-o vreme când un Marin Mincu, bunăoară, anevoie distingea semnificatul de semnificant. Și incă: in buna tradiție a școlii formaliste (ruse, indeosebi), critica lui Eugen Negrici nu era doar un inventar sec de trăsături lingvistice, ci un veritabil aparat explicativ care nu inceta să ne atenționeze că (doar) sintaxa generează sensul, cu alte cuvinte, că plicticoasele și aparent inofensivele „coduri” constituie, in realitate, un nesecat rezervor de mituri și ideologii.
De altfel, aceste premise justifică cea de-a doua particularitate a criticii lui Eugen Negrici: perspectiva demistificatoare. El practică mereu o lectură suspicioasă, care face ca, in spatele neutralității mimate a discursului critic sau al mitologiei manifeste a operei, interpretul să descopere o a doua mitologie, ascunsă (sau „albă”, ar zice Jacques Derrida), una care, orientând din umbră textul, manipulează perfid cititorul. Or, in aceste condiții, rostul criticului – mai e oare nevoie s-o spunem? – devine acela de a sfâșia vălurile succesive de iluzii pentru a da la iveală nuditatea originară a „mitului”.
De unde rezultă cea de-a treia dominantă a cărților lui Eugen Negrici: obiectul. Deloc intâmplător, autorul volumului de față a jucat mereu la „capetele” literaturii române: epoca veche și perioada comunistă. Care se aseamănă, in fond, tocmai prin caracterul lor sincretic, prin simbioza perversă dintre „estetic” și „cultural” (sau ideologic). Și care, tocmai de aceea, conferă demersului detabuizant al criticului o strălucire suplimentară, pe care literatura din vremuri așa-zicând normale n-ar putea-o emana vreodată.
Cele trei caracteristici se regăsesc, așadar, și in cartea de față, care iși propune – după cum sugerează și titlul – o demascare a „iluziilor” (sau a „miturilor”) literaturii române. Astfel incât, rând pe rând, Eugen Negrici denunță „cultul «capodoperelor» și al «clasicilor»”, pornirile totalitare ale literaților noștri, precaritatea modernismului autohton, delirul protocroniștilor și al vulgarizatorilor (in principal autorii de manuale școlare), tendințele de autoglorificare ale literaturii și criticii noastre postbelice și incă multe altele.
Cu toate acestea, Iluziile literaturii române nu destramă, ci doar răstoarnă miturile fondatoare ale criticii noastre pentru a profita apoi din plin de forța lor de sugestie. Astfel, Mitul Eroului Salvator se regăsește in (auto)reprezentarea Autorului ca demolition man care a reușit să se trezească din somnul dogmatic; Cetatea Asediată e reciclată sub forma „zidului părăsit și neisprăvit”, a „eternei tranziții” in care se zbat societatea și literatura noastră; Complotul Extern e redimensionat, in cazul de față, prin invocarea Marilor Manipulatori, a „crupierilor jocurilor politicii culturale”, care, neștiuți de nimeni, fabrică pe bandă rulantă idoli falși; in fine, „starea de excepție”, dimensiunea triumfalistă atât de intens exploatată de retoricile naționaliste de ieri și de azi, revine in cartea lui Eugen Negrici sub semnul contrar al dictonului „ca la noi, la nimeni”.
N-aș vrea să mă ințelegeți greșit: nu mă deranjează deloc judecățile severe ale lui Eugen Negrici cu privire la Marile Valori Naționale. Dimpotrivă, nu cred că literatura noastră se poate compara, grosso modo, cu marile literaturi vest-europene; mai mult, nu m-aș aventura să pariez că ea ar câștiga o presupusă competiție cu oricare dintre literaturile „zonale” din Est (poloneză, cehă, maghiară, sârbă – de cea rusă nici nu mai vorbesc). Insă asemenea comparații au devenit deja ele insele niște clișee pentru a căror (re)examinare critică e nevoie de ceva mai mult decât de condeiul unui pamfletar. Mă așteptam ca un istoric literar care trece drept unul dintre cele mai luminate capete din critica românească a momentului să nu mizeze doar pe zgândărirea „complexelor” noastre ancestrale, ci să arate calm spre vraful de documente de pe biroul său.
*) Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2008, 296 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST („Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și „Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).