E posibil să mai existe – după Caravana
cinematografică, Marea amărăciune, Trenul de
noapte, Adolescent ori Spovedania – prejudecata
critică potrivit căreia Ioan Groșan ar fi doar un umorist talentat?
E posibil, desigur, pe un evantai de interpretări căzînd alături de
text, dar cu aerul că-l soluționează pe înțelesul bietului
cititor.
Înainte de a parcurge mult așteptatul roman promis de excepționalul nuvelist, Un om din Est*, m-am delectat cu o cronică scrisă în “Cultura” de Andrei Terian, din care țîșnea pur și simplu satisfacția penalizării unei cărți ratate. Ioan Groșan fusese văzut într-un ofsaid de cîțiva metri de către arbitrul de tușă fotbalistică, iar din semnalizările repetate ale colegului meu (“totul începe să se năruie”, “suită de epistole marca Nutzi, spaima Constituții“, citind cartea “rîzi mult și o uiți repede”, prozatorul “preferă juisările precoce plăcerilor prelungite”, “dezolant rateu al romancierului”, deznodămînt “de un senzaționalism forțat”) “ieșea” un roman jalnic, încropit de către un autor ce nu se mai poate desprinde nicicum de un registru al comicului foiletonistic.
De-a dreptul uimitoare această inadecvare critică, o “post-scriere” a romanului care nu-i sesizează nici arta literară, nici finețea și ascuțimea observației, nici desenul impecabil spre memorabil al atîtor scene, nici subtilitățile psihologice ori narative, nici conturul plin al personajelor centrale; în fine, nici romanescul existențial pe care doi încă-tineri profesori de română dintr-un orășel de provincie încearcă – la finalul cenușiu, mizerabil al ceaușismului – să-l ridice la intensitățile și expresivitățile ficțiunii.
În Insula și, respectiv, în O dimineață minunată pentru proză scurtă, Ioan Groșan testase, în cheie gravă și comică, potențialul acestui mise-en-abyme răsturnat. Citind o carte, vedem cum elementele i se pot deodată regrupa într-o subrealitate specifică, o ficțiune de gradul doi. Invers, personajele lui Groșan, mișcîndu-se de regulă pe acest nivel secund pe care îi iau drept singura lor realitate, se văd la un moment dat supte de Textul inițial – și inițial necunoscut lor. În Marea amărăciune, pre-scrierea prin bilețele amoroase a episoadelor pe care colegii îndrăgostiți le vor trăi împreună e dusă, remarcabil epic, pînă la punctul de rupere între nivelul doi (personajul care nu știe că este personaj în ficțiunea unui autor) și nivelul unu (eroul care, printr-o breșă a “realității” lui, ajunge în condiția atotputernică a scriitorului de vieți). În final Sebastian se desparte, cu o vizibilă ușurare, de acest rol demiurgic-scriitoricesc ce a ajuns să-l sperie; și se întoarce la existența lui mediocră, dar plină de satisfacții “locale”.
Prozatorul ia mai vechea lui schemă și o folosește, în Un om din Est, într-un mod capabil să susțină structura și desfășurarea romanescă. Lucrurile nu mai rămîn fixate (și abia, provincial, mișcate) în aria redusă de cuprindere a orășelului A. Cancelaria profesorilor nu mai reprezintă centrul de putere și decizie profesională. Nici factorii de răspundere ideologică pe unitate nu mai au acel rol de capac etanș pus peste existențele oamenilor muncii. Tovarășa directoare merge, în prezentul activ sau evocat al romanului, cu ochii în jos, după rușinea de a fi căzut, și încă de două ori, în buda școlii. Profesorul de biologie, care vrea cu ardoare să intre în Partid, va ajunge în cele din urmă s-o cunoască biblic pe tovarășa Szekely, secretara P.C.R. a Școlii generale nr. 1. Maiorul Dobre, șeful Securității, va fi ridiculizat de un General venit de la Centru, adică de la București. Aproape fiecare personaj poate apărea, succesiv și alternativ, într-o lumină a agresivității oficioase sau într-una a umilinței ierarhice. Mereu cineva va fi mai sus decît altcineva, și tot așa, pînă la figura sacrosanctă a Tovarășului Prim, Ceaușescu. Ierarhiile realității socio-politice sînt întoarse însă, răsturnate ca în joacă pe hîrtie, în caietul roșu pe care profesorul de română Iuliu Borna îl ține secret. Căci scrisul lui dirijează, cu o exactitate a detaliilor care îl înmărmurește în primul rînd pe el, ținutele, intervențiile și experiențele celorlalți.
Dacă acest profesoraș alcoolic, cu pasiunea pescuitului și veleități literare, pre-scrie mai multe secvențe ale romanului, prietenul și colegul său Nelu Cucerzan (zis Sanepidu’) descrie altele, deja consumate. Iuliu e aproape terorizat de ce-i iese. Nelu relatează cu lux de amănunte ce-a făcut și-a dres. Jocul acestor două perspective rulează și developează Un om din Est, intersectează vizual acțiunea și o motivează, recuperează verigi lipsă și aduce, prin deplasarea camerei de luat vederi în puncte și unghiuri diferite, reconsiderări și reinterpretări ale unor situații ce păreau clasate. Pe lîngă consistența caracterologică, romanul are o vitalitate prozastică datorată și acestei permanente modulări, glisajului fin sau, dimpotrivă, rapid de la o realitate exterioară, accesată prin diversele experiențe erotice ale lui Nelu Sanepidu’, la una care se va materializa, halucinant, din filele lui Iuliu Borna.
Scriitor în varii registre, Ioan Groșan reușește să meargă pe fiecare dintre aceste fire, unul oarecum mai colorat (sexul serializat al lui Nelu), altul mai sumbru și ascuns, proiectat în exterior numai prin întîmplările pe care le provoacă (scrisul generator al lui Iuliu). Schema se complică o dată în plus prin aceea că don Juan-ul de provincie altoit cu Ostap Bender se confesează borgesianului său coleg de catedră într-un suculent roman epistolar, un caiet foșnind de acuplări și brăzdat de reflecții meditative la marginea patului. E destul de riscant, pentru un comentator neatent sau neavizat, să acuze aceste episoade de trivialitate. Toate cele șapte aventuri rememorate de insațiabilul cuceritor sînt nu atît convenționalizate (foiletonistic, comic, erotic, pornografic…), cît explorate în cercurile concentrice, tot mai largi, avînd în centru o nouă experiență sexuală. Sexual-socială.
Și cu aceasta vin dinspre “atmosfera” și “umorul” care îi sînt în general recunoscute, cu un fel de milă valorizantă, lui Ioan Groșan, înspre substructura cu totul inedită în scrisul acestui prozator plin de surprize. Mă refer la figurile și tiparele ideologice care domină Un om din Est dincolo de aventurile erotice ale lui Nelu și de scrisul procreator al lui Iuliu. În romanul Rezistenței, fie el ante- sau post-revoluționar, politicul era acea forță nivelatoare care traversase viața eroului și a comunității, provocînd dislocări și deformări ireversibile. Singura zonă ce putea fi și trebuia sustrasă supracontrolului ideologic era cea a conștiinței reflexive, supunînd, ea, Istoria teribilă, prin judecățile morale făcute asupra acesteia. Adevărurile individului prevalau finalmente asupra “adevărurilor” oficiale, procesate demistificator. La Ioan Groșan, acum, și acest raport este răsturnat. Cîteva dintre personajele sale (de la ridicolul profesor cu nume parodic “intertextual” Grigore Samsaru la inginerul silvic Willy Schuster, respirînd de ani buni aerul lozincilor) vor și reușesc să-și lărgească lumea lor insignifiantă văzînd-o prin lentila dilatatoare a ideologiei unice. Pentru destoinicul Willy care tot aleargă după un cerb care tot dispare, frazeologia epocii, “acea bolboroseală STAS” a telegramelor de adeziune pe care le-a compus din studenție și pînă în prezent ajung să reprezinte nu numai un fals, ci și o nouă structură a realității. Între o viață fără lozinci, dar atît de meschină, dominată parcă de un paralelipiped imens de gunoi de vacă de la ferma zootehnică a I.A.S.-ului “Unirea”, și o “realitate” lozincardă, dar conectînd existența provincială la sfera de decizie a Centrului, sasul care trișează la pocher alege butaforia. Puterea din depărtare, oricînd actualizabilă și verificabilă prin extensiile ei regionale, e mai ispititoare decît orice.
Și mai clară este această desfacere a personajului de condiția lui mărunt-provincială la ambițiosul Samsaru. Profesorul de biologie vede cum, cu toată rîvna lui, nu poate atinge nivelele superioare: ale membrilor de Partid, cu funcții sau fără. Orice ar face, statutul lui politic, decisiv în context, e zero. Nici măcar la o excursie organizată în Bulgaria n-are dreptul. Astfel că, nu cu mult înainte de decembrie 1989 (dar cum ar fi putut el să prevadă, dacă nu să pre-scrie, Revoluția ce era atît de aproape?), face eforturi disperate să fie primit în Partid. Tatăl defunct, cu tot cu predicile lui adventiste, rămîne o pată la dosar. Tovarășa Szekely poate îl va ajuta să intre, chiar și cu această povară biografică, în rîndul lumii. Îl va ajuta tovarășa Szekely? Importantă este filtrarea realității înconjurătoare prin prisma condiției personajului. Acesta nu mai e un erou excepțional (cu carențe de verosimilitate) de roman al Rezistenței, ci un personaj întru totul realist, care caută zelos compromisurile, pentru a se ridica.
Iată cum prozatorul “de notație” și “umoristul” nostru de serviciu pe care îl citim cu idei preconcepute și cu clișee vechi de cel puțin două decenii articulează de fapt fragmentele de atmosferă cu cele de necesitate tipologică și epică. Ceea ce părea să fie o parodie de personaj e unul în toată puterea cuvîntului. Pe lîngă micile și penibilele lui genuflexiuni colaboraționiste, viziunile lui Samsaru ideologizează totul. Natura întreagă îi apare ca fiind Partidul unic, atotstructurant, într-una din cele mai bune pagini ale romanului.
Un om din Est arată un Ioan Groșan vechi și totodată nou. Recunoaștem imediat autorul “optzecist” expert în specularea prozastică a amănuntului și scriitorul care își amestecă, fără a le dilua, umorul și tandrețea în același jet de cerneală. Noutatea este adusă, în schimb, prin arhitectura mobilă a cărții de față, care îi conferă cel puțin o dimensiune în plus; iar reușita, indiscutabilă, prin aceea că alternările de planuri și modificările de perspectivă nu sînt nici gratuite, nici artificioase. Totul curge; și totul se ține bine.
Păcat că acest încîntător roman este atît de prost corectat și redactat. Păcat și că, la pagina 293, el se încheie. Recunoașteți senzația? De cînd n-ați mai încercat-o la un roman autohton? Poate de la Medgidia, orașul de apoi al lui Cristian Teodorescu…
O să ne punem pe-așteptat volumul al doilea.
*) Ioan Groșan, Un om din Est, I, Ed. Noul Scris Românesc/ Tracus Arte, București, 2010, 294 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.