Nu m-am grăbit să citesc Intrarea
Soarelui*, al doilea roman al Ceciliei Ștefănescu. Imi ajunsese
primul, Legături bolnăvicioase, o pseudoproză rău construită
și incă mai rău scrisă. După o cronică luând ca titlu un cuvânt
edificator din carte (“intimitățuri”), in care comparam ambițiile
autoarei cu realizarea ei propriu-zisă, m-am trezit cam singur
printre criticii de intâmpinare, sofistici asupra meritelor
romanului respectiv sau chiar crezând sincer in ele.
Și fiindcă, zice-se, nimeni nu poate fi onest in lumea noastră
literară, această izolată cronică negativă a fost luată, cu
superioară ințelegere a lucrurilor, drept un atac personal, un
afront deliberat la adresa unei autoare pe care nu o cunosc decât
din văzute. Când unui critic nu-i place o carte și spune deschis
acest lucru, el trebuie suspectat ca având mobiluri ascunse, vechi
resentimente, diverse interese colaterale. Acest tip de
“explicații” pansează orgoliul rănit al scriitorului analizat și
mută accentul de pe formidabila lui carte, pe incredibila
rea-voință a receptorului. Abia atunci când (și dacă) lăudăm o
carte, ne arătăm buna-credință și ne dovedim profesionalismul,
degrevându-l pe autor de suspiciunile lui. Știam eu că am scris o
carte nemaipomenită; n-ați văzut cronica lui X din revista Y? Dacă
n-ați văzut-o incă, nu-i nimic, vă dau eu un link…
Nu m-am grăbit deci să parcurg noul roman al Ceciliei
Ștefănescu. La ce bun? Majoritatea cronicarilor tineri (de la
Adriana Stan la Bianca Burța-Cernat și de la Mihai Iovănel la Paul
Cernat) iși exersaseră deja spiritul critic asupra noii ficțiuni,
subliniindu-i apăsat carențele, făcând liste de improprietăți și
inadecvări rizibile, deconstruind sarcastic scenă după scenă. Să
mai infig și eu cuțitoiul in rana sângerândă a bietei autoare? Să
reintru in rolul de serial killer, de data acesta ajutat, nu
contrazis, de colegii de breaslă?
Dar până la urmă am căutat romanul, contrariat fiind de
laudele pe care un lector atât de rău ca Ștefan Agopian i
le-a adus intr-o recenzie. Nu știu de ce, am făcut și un pariu cu
surprinzătorul exeget, mizând pe verdictele categorice ale
colegilor mei și lăsându-mi totuși deschisă portița lecturii
directe. Pariul a fost așa: dacă imi place “Intrarea Soarelui”,
scriu in clar acest lucru și dau o sticlă de vin. Dacă, in schimb,
nu-mi place, rămân criticul opac la farmecul prozei Ceciliei
Ștefănescu și primesc, in compensație, sticla.
Bucuros in avans, am deschis romanul și am luat-o incet, de la
stânga la dreapta, pe Intrarea Soarelui. E strada pe care se află
casa neobișnuitului erou al unei ficțiuni la fel de neobișnuite.
Micuțul Sal, aflat la vârsta tatonării pubertății, atinge hipnotic
lucrurile din jur, are deseori stări de greață și momente in care
pierde contactul cu realitatea: căzând la pământ, leșinând,
bolborosind in transă, ieșind brusc din prezentul linear al
copilăriei lui. Tovarășii de joacă (Harry, Toma, Johnny, Max), ca
și părinții lui Sal, știu deja că e un băiat mai “special”. Tot
ceea ce spune el și apare altora drept ciudat, straniu,
inexplicabil in planul comunicării uzuale se decupează și se
extrage din prezentul dat, pentru a se confirma mai târziu, făcând
corp comun cu intâmplări și episoade ulterioare. Sal e un vizionar,
iar viziunile lui, ce urmează să se adeverească atunci când
majoritatea celor din jur vor fi uitat despre ce a fost vorba, ii
perturbă existența obișnuită, dislocând planul de stabilitate
cotidiană și introducând, pe neașteptate, secvențe și scene
frisonante.
Provocarea reală a autoarei stă mai puțin in natura specială a
personajului său și mai mult in modul de a o accesa și intermedia
prozastic. Nu numai că romanul avansează pe mai multe planuri
deodată și derutează, până la un punct, prin rupturile in ordinea
realistă și glisajele temporale; dar narația insăși este
interiorizată, tulbure, nefiltrată. Altfel spus, cititorul nu
percepe stranietatea lui Sal și a istoriei lui de dragoste cu Emi
din unghiul unui narator impersonal și omniscient, prin care s-ar
fi delimitat mai clar componenta realistă de fluxul fantasmatic.
Marcajele realului ficțional, nivelul zero de la care putem măsura
deviația și inregistra oscilațiile, se pierd in curbura interioară
a minții de băiat-bărbat, copil vizionar și matur semiratat,
personaj predestinat in propria poveste de dragoste.
Pe tiparul iubirii imposibile dintre Tristan și Isolda,
aceasta nouă, ascunsă de cei din jur, este condiționată aproape
embrionar, intr-o incasabilă structură gemelară. Finalul
capitolului Intrarea Soarelui, pe care Paul Cernat l-a
considerat “lamentabil”, e departe de a fi așa: “Aproape că
adormise, pleoapele i se legaseră, genele i se innodaseră,
lacrimile pe dinăuntru formaseră un lac pe marginea căruia rămăsese
visător, privind lianele care se mișcau incet, bolborosind, când la
orizont s-a ițit prima arătare. Era ceva ce putea recunoaște, deși
il vedea acum pentru prima dată, o linie arcuită, continuă,
imobilă, o formă care-l atrăgea mai mult decât toate inchipuirile
de până acum. (…) Pe măsură ce se străduia să-și umfle pernele
scofâlcite din piept cu oxigen, o vedea mai bine, era asemenea lui,
sufocată de prezența lui, doar că nu mai apucase să reziste,
scăpase din mâinile lui incă neformate șirurile infinite de numere
și acum ii zăcea la picioare, neinsuflețită” (p. 149).
Cu excepția unor cuvinte inabil alese, cum e in fragmentul de
mai sus “s-a ițit”, și a unor fragmente redactate in vechea manieră
a Legăturilor bolnăvicioase – și focalizate acum acuzator de
critici care au lăudat romanul precedent (!) -, romanul e
remarcabil, in toate capitolele lui, in regimul obsesional, diurn
sau nocturn, al acestei relații care nu-și lasă nici cuplul de
personaje, nici cititorii să respire. Majoritatea scenelor cu Sal
cel iluminat și Emi cea băiețoasă, la vârsta pubertății constrânse
și la cea a maturității decomprimate, ii ies excelent
autoarei.
Modul ei de a scrie și stilul in care o face sunt servite, in
Intrarea Soarelui, de alunecările și interferările de
planuri, ca și de revenirea la un anumit episod traumatic, văzut,
revăzut, trăit, retrăit, interpretat, reinterpretat din perspective
și din momente diferite. Dar in pofida reluărilor cu incetinitorul,
din unghiurile unor camere de luat vederi care ar putea să ne ofere
realitatea nudă, aceasta din urmă continuă să fie incețoșată. Scena
violării Emiliei de către “cuceritorul Harry”, tovarășul de joacă
al lui Sal (care bate cu pumnii, de afară, in ușa apartamentului de
bloc), rămâne nefixată, neprecizată, spectrală. Și tot mai
terifiantă.
Prin comparație, viziunile neobișnuitului băiat par aproape
liniștitoare. Sal se vede peste douăzeci de ani și ii atrage
atenția micii sale prietene asupra cuplului trist ce se plimbă pe
aleile aceluiași parc. Sunt tot ei, la vârsta maturității “libere”,
după ce s-au reintâlnit din intâmplare și au devenit amanți, intr-o
echilibristică adulterină. Pe o altă pagină, intâmplările se
complică la puterea a doua, trecându-se de la paralele la
incrucișări temporale. In spitalul unde ajunge in urma unui
accident autoprovocat, Sal-copil o intâlnește (fără a o recunoaște)
pe marea lui dragoste, internată in urma unei incercări de
sinucidere. Femeia inaltă, cu păr negru și ondulat, ii vorbește ca
unei vechi și dragi cunoștințe, anulând granița dintre planul
realist și cel oniric-fantasmatic, dar păstrând-o pe cea dintre
prezentul ei adult (din viitorul propriei feminități) și prezentul
lui prepuberal (din trecutul lui Sal)…
Toate aceste rupturi și suprapuneri, derapaje controlate și
mixaje ar fi ieșit destul de rău dacă autoarea n-ar fi avut forța
indiscutabilă de a lucra cu ele nu mecanic-enigmistic, ci
obsesiv-compulsiv. Ambiguitatea este o rezultantă a romanului, nu
un defect de fabricație, și Cecilia Ștefănescu e capabilă s-o
intrețină și s-o tensioneze. Ca și descripția, niciodată
lămuritoare in Intrarea Soarelui, narația se face tărăgănat
și eliptic, cu gândul, parcă, la alte sfere decât cea traversată
momentan. Acum este amprentat și distorsionat de
atunci, iar atunci poate veni din trecut sau,
dimpotrivă, din viitor.
Finalul (“bun” chiar și pentru hiperexigentul Mihai Iovănel)
incheie memorabil un roman căruia puțin i-a lipsit să fie astfel in
integralitatea lui. In sordidul Hotel Banatul, tapisat cu mătase
roșie ca in Twin Peaks, vechile noastre personaje și
străvechea poveste de dragoste funebră inundă camera: “A privit-o
de pe partea lui de pat. Iși ținea mâinile aduse pe lângă corp și
i-a zărit degetul cu inel. Nu semăna deloc cu cealaltă și asta il
contraria. S-ar fi așteptat să-l lovească imaginea identică, să-i
apară cerată, cu pletele cănite și cu buzele palide, cu unghiile
date cu lac roșu și puțin crescute, lăsând un frumos semicerc
rozaliu la baza lor. Dar ea arăta ca și inainte, avea părul ondulat
zbârlit și pomeții proeminenți și ochii incercănați și gura
rotundă. Iar trupul ei de băiețoi se dezvelea acum și mai puternic,
cum stătea nemișcată. Le apropia doar inelul de pe deget, dar Sal a
priceput că era prea puțin. S-a sculat și, cu precauție, a inceput
să-i dea hainele jos una câte una. Mai intâi bluza gri cu guleraș
incheiată cu nasturi mărunți, sidefați, apoi fusta plisată, de
culoarea cerului senin, noaptea, ciorapii subțiri, sutienul din
bumbac și chiloții. A contemplat-o dezbrăcată, dar tot nu a fost
mulțumit. S-a chinuit să-i indrepte părul, să-l pună in ordine. I-a
pipăit și sânii, dar, in loc să intâlnească vârful aisbergului, a
dat peste o carne lăsată și lipsită de viață. S-a infrigurat și s-a
intors spre camarazii lui, pentru a le cere ajutorul, dar
plecaseră. Se plictisiseră pesemne de toată mascarada, le era
lehamite de atâtea prefăcătorii și minciuni, nu-i mai suportau,
doreau alți prieteni, sinceri și altruiști, buni și blânzi, lipsiți
de secrete, pe care să-i citești ca pe o carte deschisă. Voiau să
nu adulmece in jurul lor mirosul dulceag al cadavrelor de femei
aflate in descompunere, să nu respire același aer in care ele se
conservau, să nu fie obligați să le găzduiască hoiturile in
aceleași imobile in care ei iși creșteau copiii și-și răsfățau
nevestele. Se hotărâseră brusc ca nimeni să nu mai vorbească despre
Sal și Emi vreodată, să nu le mai rostească numele. Iar astfel vor
vedea cum dispar.” (pp. 360-361).
Bunule și increzătorule cititor, nu te mai incredința cu ochii
inchiși cronicarilor literari, oricât de talentați și de onești
s-ar fi dovedit ei. Verifică-i pe toți și pe fiecare in parte,
parcurgând tu insuți cărțile recenzate. Eu, uite, o dată m-am
increzut pe necititelea și acum trebuie să plătesc prețul unei
sticle de vin.
*) Cecilia Ștefănescu, Intrarea Soarelui, roman,
Editura Polirom, Iași, 2008, 368 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară in Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi in Romania literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei in dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romania Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; București Far West. Secvențe de literatură romană; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romană.