Povestea raportului dintre “cele două culturi”, cum le numea
C. P. Snow, adică a competiției dintre stiintă si artă, e prea
cunoscută pentru a o mai relua aici in amănunt. Dacă, de pildă,
romanticii continuau să mai creadă in ascendenta imaginației asupra
cunoașterii raționale, secolul al XIX-lea pare să fi inclinat
definitiv balanța in favoarea științei. Incă de la Balzac a inceput
să se impună prejudecata că, pentru a valora ceva, literatura ar
trebui să devină o “știință” socială și morală, una care să urmeze,
la rândul ei, modelul stiintelor naturale.
In acest context, apropierea literaturii de filosofie a putut
trece drept firească, dacă nu cumva obligatorie. Căci, neavând
ariditatea ecuatiilor din fizică sau a clasificărilor din
filosofie, filosofia părea să se recomande drept fata “umană” a
stiintei – una ceva mai accesibilă, dar la fel de riguroasă. Si,
prin aceasta, nu mai putin superioară artei. In fond, capitolul din
Ultima noapte de dragoste… a lui Camil Petrescu, in care
filosoful Ștefan Gheorghidiu ii explică literatei Ela
cum devine treaba cu lumea si cu viata, ar putea fi citită si ca o
parabolă a acestei fascinatii: filosofia e aceea care descoperă
lucruri si drumuri noi, pe când literatura o ascultă si o urmează,
supusă si tăcută…
Din păcate, un asemenea “complex Gheorghidiu” se perpetuează
si in volumul lui Alexandru Budac Byron in retea*, unul
dintre debuturile promitătoare ale anului trecut, care isi propune
să realizeze “o cartare a corespondentelor dintre anumite
reprezentări despre sufletul uman, in acceptiunea lui cognitivă, si
viziunile pline de fantezie din romanele câtorva prozatori ai
zilelor noastre”. Reprezentările cognitive pe care autorul le are
in vedere sunt mai ales acelea propuse de traditia americană a
asa-zisei philosophy of mind; cât despre romancieri, acestia
ar fi patru la număr: Thomas Pynchon, Mircea Cărtărescu, Adrian
Otoiu si John Crowley.
“Complexul” amintit se observă incă din constructia volumului:
cu exceptia câtorva interludii despre Pynchon, prima jumătate a
cărtii constituie o prezentare a tezelor “filosofiei mintii”, de la
Wittgenstein până la Douglas H. Hofstadter si chiar mai departe. In
acest pagini, contributia personală a autorului constă in a plasa
oportun criticile unor filosofi mai “noi” la adresa unor filosofi
mai “vechi”. Abordarea propriu-zis literară incepe abia la p. 126,
dar continuă să fie cenzurată de numeroase digresiuni teoretice si
filosofice.
Cu toate acestea, Alexandru Budac lasă in suspensie ceea ce ar
fi constituit poate principala provocare a volumului: cum ar trebui
să descriem raporturile dintre filosofie si literatură? In această
privintă, eseistul timisorean manifestă de-a lungul intregii cărti
o atitudine ambiguă. Pe de o parte, el pretinde că s-a angajat in
“studiul unei paradigme s…t de gândire capabilă să ignore
frontierele traditionale dintre estetic si analitic, matematic si
metaforic, filosofic si literar”. Pe de altă parte, Alexandru Budac
ne avertizează cât de dificilă e “mentinerea credibilă laolaltă a
unor gânditori care urmăresc, chiar și atunci când nu recunosc,
adevărul și a unor critici și scriitori care privilegiază,
mai presus de orice, retorica și tropii“.
Chestiunea mi se pare extrem de importantă. Dacă nu există
vreo deosebire de substantă intre literatură si filosofie, asta
inseamnă că nu are rost să căutăm asemenea frontiere nici printre
operele propriu-zise si că, in principiu, Zdreantă ar fi o
scriere la fel de “filosofică” precum Grevity’s Rainbow al
lui Thomas Pynchon. Dacă, insă, filosofia și literatura continuă să
rămână niște discursuri paralele, atunci se pune problema ce ar
avea de câștigat una de la cealaltă. Este o operă literară cu atât
mai valoroasă cu cât ar fi mai “filosofică”?
In principiu, Alexandru Budac respinge o asemenea
posibilitate, afirmând, in concluziile eseului său, că “Marcel
Proust nu a intrat in canonul literar pentru că a preluat
conceptiile lui Bergson privitoare la timp”. In realitate, insă,
stiinta si filosofia continuă să-si păstreze, in cartea de debut a
universitarului timisorean, un vădit ascendent asupra literaturii.
E adevărat că el nu apreciază literatura in măsura in care a fost
inspirată de filosofie si nici măcar in măsura in care a
fost confirmată de ea – ba chiar sustine că a ales spre
analiză “autori a căror imaginatie scapă tocmai categoriilor
cognitive pe care ei le cunosc atât de bine, devenind astfel si mai
provocatori”. Dar aceasta nu schimbă radical datele problemei:
căci, in paginile volumului Byron in retea, filosofia
continuă să rămână un etalon pentru literatură – unul uneori
de neatins, alteori deja depăsit, dar, in ambele cazuri, un punct
de referintă indiscutabil (de pildă: “John Crowley nu face analiza
stiintelor si filosofiei mintii, dar ne demonstrează, in schimb,
cum un poet puternic stie să profite de ele si să găsească un loc
pentru sufletul său”).
“E tot filosofie…”, una mai putin precisă, dar mai subtilă,
mai nesigură pe ea, dar mai provocatoare – aceasta e conceptia
despre literatură care se desprinde din cartea lui Alexandru Budac.
Or, o asemenea conceptie mi se pare profund eronată. Și ușor de
combătut. In fond, Sofocle e valoros nu pentru că a anticipat ceea
ce psihanaliza numeste “complexul lui Oedip”, ci pentru că a spus
despre existenta umană niste lucruri atât de consistente incât
Sigmund Freud a ajuns să creadă că poate să intemeieze o nouă
stiintă in baza lor.
N-as vrea să credeti, totusi, că Alexandru Budac e un
reductionist pur si dur. Dimpotrivă: partea secundă a cărtii sale,
care cuprinde câteva analize pătrunzătoare ale operelor
romancierilor amintiti, pare să infirme ea insăsi
parti-pris-urile filosofice asumate in prima jumătate. Aici,
eseistul timisorean se dovedeste adeseori un interpret pătrunzător
si atent, capabil să exploreze cotloanele literaturii si să vibreze
la sugestiile ei. Probabil că cea mai substantială parte a
volumului o constituie cartografierea minutioasă a conexiunilor
dintre Cărtărescu si Pynchon, operatie care, din câte stiu,
reprezintă o premieră in critica noastră literară. Păcat că,
rătăcindu-se pe cărările mirajului filosofic, Alexandru Budac nu a
văzut mai bine adevăratele provocări care ii stăteau in cale.
*) Alexandru Budac, Byron in retea sau Cum a rămas liberă
canapeaua doctorului Freud, Editura Humanitas, Bucuresti, 2009,
264 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).