Nu vom regasi, ce-i drept, in cartea micilor invazii piesele flamboyante cu care ne obisnuise volumul de debut (doar levitatia finala atinge o asemenea incandescenta), insa poetica lui Manasia isi dezvaluie acum o miza cu bataie mai lunga.
Un bun exemplu al modului in care functioneaza acest mecanism il constituie poemul aroma: „cum trece apa peste stavilar ca sa se piarda/ in noaptea cea clara/ asa sa treaca – in tangaj etern –/ si viata ta. ori sa incremeneasca/ deodata cu tumultul cascadei/ in pastelul kitsch,/ intre arinii prin care se strecoara/ luminile de licurici. lumile/ mici laolalta cu golul major/ al existentei de aici si/ din vietile tale fictive/ sa se uneasca pentru totdeauna/ in tabloul kitsch. iar informatiile inutile/ sa se disipe in aerul cu sclipici./ aerul umed si sulfuros. tu// sa ramâi cu pacea arinilor,/ in sandale, pe pod, deasupra/ stavilarului si luminitelor/ oliv. sa-ncremenesti/ peste farâma de plaja,/ peste stâncariile de sapun. salivând/ si cu narile invadate/ de izma si cimbrisor,/ experimentând, alternând,/ punând la lucru papilele/ pâna ce vei afla,/ in clipa aceea solemna si atica,/ aroma golului major din viata ta.”
Textul de mai sus mi se pare definitoriu pentru poezia lui Stefan Manasia. Mai intâi, nu e greu de observat aici aliajul de „minor” si „major” pe care l-am amintit deja. Discursul ceremonios al poetului (pigmentat cu numeroase reluari, pretiozitati si rime interne) amesteca doua serii de reprezentari, dintre care primele vizeaza concretul imediat (cascada, arinii, licuricii, „aerul umed si sulfuros” etc.), pe când celelalte trimit catre o alta dimensiune, conotata metafizic sau cel putin existential („tangaj etern”, „golul major al existentei”, „vietile tale fictive”). Ca si in falsele pasteluri barbiene, pare sa avem de-a face in aroma cu „dimensiunea – doua”, cu o „indoire” a lumii in urma careia subiectul evadeaza din efemer in eternitate, lasând deoparte „informatiile inutile”. Si totusi, sensul poeziei e altul, de vreme ce eliberarea eului nu se finalizeaza in sensul sublimarii de sine, ci printr-o dureroasa revelatie a „golului major din viata ta”. In fond, nici nu avea cum sa fie altfel: captiv intr-un „tablou kitsch”, subiectul poeziei nu poate accede la plenitudinea existentiala (de vreme ce aceasta este una iremediabil trucata), ci poate cel mult sa-si explice intuitia falsitatii propriei vieti.
Mai mult decât atât, atitudinea din aroma se proiecteaza asupra intregului volum, pe care unii comentatori l-au asezat sub zodia estetismului. Si, la prima vedere, acolo se si afla cartea, daca tinem cont ca Manasia ne desfasoara inaintea ochilor o veritabila parada a simulacrelor: de la „inserarea ca o ilustrata” din serenada muncitorului la „atolii de ruj” si „buzele matlasate” din alien tandru sau de la „matrix/ religia pura” si talkshow-urile care „ne sug creierul prin micul ecran” (in poemul 26) pâna la „tabloul kitsch” pe care l-am pomenit deja, majoritatea textelor se dezvolta in jurul acestui regim al duplicatelor.
Exista o singura problema aici, si anume ca, desi da la tot pasul peste simulacre, Manasia nu e dintre aceia care sa juiseze la vederea lor. Din contra, poemul kamunyak (nu foarte reusit ca text, dar relevant ca atitudine) ne ofera o explicatie a acestei rezistente: poetul vizioneaza un documentar despre o leoaica pe nume Kamunyak, care „adopta” un pui de antilopa oryx. Reactia sa la acest fenomen – natural si, totodata, impotriva legilor firii – este una extrem de violenta: „kamunyak// tu ma faci sa nu mai vreau/ sa par inteligent/ tu-mi dai inima pe razatoare/ si ma indepartezi de/ LUMEA LOR DE CACAT/ de spectacolul lor pt. CRETINI”, iar asta se intâmpla „in vreme ce etilul caldut & cafeaua/ -mi storceau si irigau creierul/ si tatuau in crevasele creierului noile reclame:/ prabusiri, sfidari, eviscerari, topiri,/ ademeniri, miraje, termitiere,/ scaderi, caderi, sclipiri, clipiri…”
Prin urmare, departe de a urmari sa fardeze realitatea, poezia lui Manasia da semnalul „rebeliunii grunge” impotriva talkshow-ului universal. Orice suspiciune de estetism trebuie inlaturata de aici; dimpotriva, estetismul nu constituie placa turnanta, ci marota versurilor lui Manasia. De altfel, acest lucru se observa chiar in „viziunile” poetului: desi trece intr-o maniera aproape unanima drept un vizionar, Manasia nu „transfigureaza” nimic. Caci, chiar daca textele sale ne tin la curent cu ultimele contorsiuni ale realului, poetul se jura cu mâna pe inima ca toate aceste imagini sunt vazute, iar nu facute. El se complace astfel in ipostaza aparent umila de profet al miracolelor lumii „de dincoace”, de stenograf al unui vizionarism imanent.
Insa cea mai importanta confirmare vine din atitudinea poetului fata de organic. In fond, aceasta este cheia intelegerii poeziei lui Manasia. Epifaniile organicului – zicea poetul in ostroveni. viata si contactele – „ne-au umilit imaginatia”, iar paduchii, viermii, pisoii, iezii si brusturii declanseaza, in cartea micilor invazii, revelatii cu mult mai electrizante decât ar putea-o face vreodata muzica sferelor, lumina suprasensibila sau restrânsele perfectiuni poliedrale. Tot astfel se explica, de fapt, titlul cartii, proiectata ca o succesiune de extaze consumate in „zona” tarkovskiana de dupa blocuri: „acum 7 ani la adapostul serii/ incepeau micile invazii:/ din gradinile ghemuite la picioarele blocurilor/ pustimea fura trandafiri, crini cu aura flamboianta/ ramuri cu zarzare si cirese abia date in pârg” (micile invazii).
Dar fara indoiala ca viata „cantonului” nu se limiteaza la câini si pisici. Vie, pentru Manasia, e orice realitate care poate fi tradusa intr-o „stare de spirit”. Cum se intâmpla, bunaoara, cu acea punga de plastic din American Beauty, care il bântuie pe poet fie in varianta amazonica a unui „sac de nailon/ pe jumatate umflat de aer pulsând ca o inima alba” in tourette (2), fie ca iluminare suprema ce pune capat extraordinarului poem levitatia: „la 16:56, 2ºC, in Manastur,/ in amiazaspreseara de noiembrie (cancer in stadiu terminal)/ am vazut colaje de frunze, ziduri coscovite/ oameni cu incaltari proaste si umbrele negre,/ un cires umed si viu/ lânga cristi de tabla despuiati & infrânti./…/ am vagabondat pe strazi care se bifurcau/ in strazi care se bifurcau la capatul blocurilor faraonice,/ pâna la casele promiscuurbane/ unde aerul e dintr-o data mai curat iar pomii mai insufletiti,/ unde soarele jilav dimineata loveste/ in cocosii de tabla ai acoperisurilor,/ iar staniolul inghetatei Napolact straluceste/ ca o inima de aur, ca o inima de aur strivita de caldarâm.”
Putem intelege acum mai bine ce va sa zica „etica grunge”, drapelul sub care Manasia si-a asezat ambitiosul sau proiect poetic: e vorba, negresit, si de scârba fata de cei ce „vor sa se scoata cu literatura”. Dar, totodata, e vorba de ceva mai mult: de etica unui poet care, constient de faptul ca transcendenta este o iluzie, are taria sa refuze mirajele unui univers de carton, multumindu-se cu „micile” minuni ale lumii de lânga noi. Caci, hotarât lucru, Manasia nu crede in „adevarul minciunii”, sau, mai bine zis, in faptul ca, pentru a iesi inaintea noastra, literatura ar avea nevoie sa imbrace straiele minciunii. Si, tocmai de aceea, pentru tânarul poet clujean, poezia va fi intotdeauna o chestiune de etica si nu de „estetica”.
Dincolo de câteva naivitati (gen „toporisca-nserarii”, „iepurii elocintei” sau „madlena textila”) sau de anumite experimente grafice facile din ciclul titular al volumului, cartea micilor invazii mi se pare una dintre cele mai convingatoare probe privind tineretea poeziei „tinere”.
 
*) Stefan Manasia, cartea micilor invazii, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2008, 88 p..

Subiecte #Cartea micilor invazii#etica grunge#Stefan Manasia