Chiar dacă nu se potrivea decât in mică măsură profilului,
primul roman al lui Adrian Schiop (pe bune/ pe invers,
Polirom, 2004) a servit de minune bovarismelor cronicarilor noștri
de acum cinci ani, reușind să joace credibil – până la un punct –
rolul de manifest contracultural, de pledoarie in favoarea unei
marginalități cu alură de underground intelectual și de sexualitate
deviantă.
Si totuși, cartea nu prea avea de-a face cu așa ceva: dincolo
de faptul că in pe bune/ pe invers orientarea sexuală a
protagonistului era pe cât de incertă, pe atât de discret
revendicată, notele de subcultură ale cărții acționau intr-un
spațiu exclusiv privat, fără să se reclame de la o retorică a
emancipării și fără să devină astfel o atitudine politică la adresa
establishment-ului.
De altfel, cadrul pare să rămână același in noul roman al lui
Adrian Schiop (Zero grade Kelvin*), care iși restrânge
câmpul de observație in jurul a ceea ce protagonistul numește
“familia grunge” – “Familie grunge e când te-ai trezit singur cu o
mână de prieteni, când locuiești impreună, dar nu te fuți, nu faci
copii” – și care, prin aceasta, nu schimbă fundamental datele din
volumul precedent. E drept că acțiunea cărții s-a mutat aici din
Clujul (incă) bigot al anilor ’90 in Noua Zeelandă a travellerilor
inceputului de mileniu, că voyeurismele, frotajele și acuplările au
devenit acum mai dese și mai dure (bifând chiar și o scenă de
homosexualitate pedofilă) și că discursul “neangajat” al
naratorului tinde să devină de această dată o portavoce a lui
Michel Houellebecq.
Insă, in ciuda unor asemenea liftinguri, Zero grade
Kelvin nu este un roman exotic, unul care să mizeze pe asumarea
condiției emigrantului, pe exhibarea alterității și pe exploatarea
diferențelor culturale. Dimpotrivă, aș zice că in melting
pot-ul din Noua Zeelandă, unde, asemenea protagonistului său
(auto)ficțional, Adrian Schiop a lucrat ca zugrav in 2002-2003,
naratorul descoperă mai degrabă o natură umană comună (hedonistă,
abulică și depersonalizată) decât un caleidoscop de habitudini și
mentalități. In fond, indiferent de unde provin, românii,
maghiarii, sud-africanii, olandezii, japonezii și ceilalți nu
diferă foarte mult nici unul de altul, și nici de amicii clujeni pe
care prozatorul ii descrisese in primul său roman: ei toți suferă
de un deficit de “realitate”, de “realism” sau de “real”
(cuvinte-fetiș, ce revin obsedant in volumul lui Schiop), pe care
incearcă să-l completeze/compenseze, mai intâi și intr-un mod doar
aparent paradoxal, prin asumarea – tipic occidentală, zice
naratorul – a unor “roluri fluide și versatile”, prin producția de
“teorii” și “ficțiuni” care să instituie mici breșe in monotonia
alienării și a apatiei cotidiene.
Or, tocmai aceste “teorii” și “ficțiuni” compensatorii
constituie punctul+forte al cărții lui Schiop. Cu atât mai mult cu
cât acuitatea naratorului reușește să inlăture prezumția de
autopastișă și să le valideze mai degrabă ca optimizare a formulei
din volumul de debut. De altfel, in ciuda unor palide, dar nu de
tot aberante conexiuni cu Fântâneru și cu Blecher și in ciuda
concurenței pe care autorul romanului de față a intâmpinat-o mai
nou in sondarea acestui teritoriu din partea lui Dan Sociu, cred că
instrumentarea mecanismului acestor RPG-uri ca tehnică de a
surmonta blocajul de afectivitate și criza de identitate rămâne, in
proza noastră de după 2000, un brand ce poartă marca lui Adrian
Schiop.
In schimb, nu același lucru s-ar putea spune despre cealaltă
cale pe care o experimentează naratorul – utopia sexualității
brute, investită cu titlul de terapeutică de uz privat menită să
suplinească, la rândul ei, vidul emoțional: “Nu privarea sexuală ii
omoară pe oameni, ci lipsa de contact afectiv; in definitiv suntem
mamifere și mamiferele, chiar castrate, continuă să se frece cu
botul de alte mamifere, au nevoie de căldura altui trup.” E drept
că niscaiva aluzii (homo)sexuale și pedofile existau și in volumul
de debut; dar, trecând peste faptul că insistența excesivă pe
sexualitatea brută tinde să dezechilibreze perspectiva de ansamblu
a romanului (care mizează, pe de altă parte, tocmai pe forța de
propulsie a “ficțiunilor”), imaginarul “minimal” al prozatorului
(cu trei puncte de reper: copiii, animalele și retardații, adică
singurele ființe cu care “poți juca cu garda jos”) și, mai ales,
“naturismul” sexual ca singură modalitate de a depăși angoasa
civilizației (“Știința transformă cultura in natură”, ni se spune
in capitolul final al cărții) sunt mai degrabă urme ale efectului
Houellebecq decât indicii ale unei viziuni personale.
Cu adevărat deranjant e, insă, artificiul de tip Houellebecq
care inrămează romanul propriu-zis: prima (filmul morții),
dar mai ales ultima secțiune a volumului (două specii) sunt
simple prelucrări după distopia sexuală ce guvernează
Posibilitatea unei insule. Și, lăsând la o parte aspectul
jenant al imitației ca atare, ele nu cadrează deloc cu narațiunea
neo-zeelandeză, lăsând impresia unei construcții de tip sandvici,
in care cele două jumătăți ale “chiflei” incearcă să flancheze –
și, oarecum, să innobileze forțat – cruditatea (sau chiar cruzimea)
“cărnii” autenticiste. Căci, dacă in Posibilitatea unei
insule activitatea sectei elohimiților era descrisă cu lux de
amănunte, in Zero grade Kelvin nimic nu prevestește apariția
celor care, in două specii, vor ajunge să gestioneze
Patrimoniul Genetic și să protejeze Patrimoniul Mitic al
umanității. Nepregătit cu nimic de succesiunea anterioară a
evenimentelor, un asemenea final puternic ideologizat e cu atât mai
artificial cu cât distonează flagrant cu dezordinea calculată de
până atunci, pe care naratorul o cultivase intr-un mod ceva mai
plauzibil. Insă, chiar și așa, Zero grade Kelvin rămâne,
măcar pe anumite porțiuni, un roman destul de ok; atâta doar că
mi-aș fi dorit să-l citesc mai mult pe Adrian Schiop decât să-l
recitesc din când in când, la second hand, pe Michel
Houellebecq.
*) Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom,
Iași, 2009, 256 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).