Dacă se va acorda vreodată premiul pentru cel mai
ghinionist poet al generației 2000, atunci lui Teodor Dună ar
trebui să i se ofere cel puțin o nominalizare din oficiu. Nu numai
că volumele sale anterioare – trenul de treieșunu februarie
(2002) și catafazii (2005) – au beneficiat din plin de
promo-ul agresiv al Editurii Vinea, dar s-ar zice că până și
unii cronicari s-au așezat inadins in răspăr cu evoluția tânărului
scriitor.
Astfel, Daniel Cristea-Enache
s-a grăbit să vadă in autorul trenului de treieșunu
februarie “unul dintre poeții cu majusculă”, pentru a le imputa
apoi catafaziilor un anume “manierism expresionist” de care
Teodor Dună ar fi trebuit să se lepede cât mai degrabă. Adevărul
este, insă, cam pe dos. Manierismul, cât era, se găsea mai ales in
trenul de treieșunu februarie, unde poetul impacheta adesea
imaginarul schizoid și oximoronic, de proveniență baudelairiană, al
lui Ioan Es. Pop in oralitatea de tip Sorescu sau Stoiciu (ceea ce
era, desigur, mai mult decât onorabil pentru un simplu debutant,
dar insuficient pentru un “poet cu majusculă”). In schimb,
catafaziile marcau o tentativă reușită de evadare din
Ieudul (aparent) fără ieșire, una pe care Teodor Dună
o proiectase avansând ca alibi tulburările de vorbire numite in
titlul cărții și o executase prin instalarea intr-un spațiu al
traumelor familiale, care nu se mai sinchisea de diferența dintre
viață și moarte, dintre eu și lume sau dintre conștient și
inconștient. Atâta doar că, asociind redundanței autiste a
discursului o asemenea reducție tematică, poetul se vedea nevoit
să-și plătească, intr-un mod oarecum paradoxal, autonomizarea
propriei voci printr-o anumită monotonie a dicțiunii pe care câțiva
dintre comentatorii săi nu s-au sfiit să i-o deconteze in ciuda
motivării ei interioare.
Și totuși, de-a
viul*arată că stereotipia programată (și, nu mai puțin,
programatică) rămâne cea mai clară dovadă a originalității lui
Teodor Dună. Cu atât mai mult cu cât ea nu rezultă din
supralicitarea emfatică a unui repertoriu maximalist, ci,
dimpotrivă, din tratarea metafizicului nefamiliar in același
registru firesc și intim in care poetul vorbește despre orașul de
sare și despre caroseriile mașinilor, despre patul inflorit și
despre orbii cu ochi de tablă ruginită, despre mesteceni și despre
“ninsele crizanteme”. Ba, la o adică, nu viața și moartea, câmpia
și cerul, carnea și oasele, ci tocmai asemenea embleme insolite ale
cotidianului alcătuiesc “realiile” acestui univers de o pregnanță
și de o profunzime rar intâlnite in poezia ultimei generații. Mai
mult, reperele amintite jalonează nu doar un teritoriu liric
personal, dar și un scenariu pseudobiografic in care versurile sunt
strânse prin fire abia perceptibile intr-o densă țesătură
obsesională. Definitoriu in această privință rămâne poemul
carla, care topește intr-o tramă de un erotism difuz funia
protagonistului din sfoara (p. 11-12), câinele “ingrozitor
de negru” din mori liniștit (p. 17-18), dorința de a vedea
cai albaștri din singura lume (p. 61), genunchii “mirosind a
lapte” din liniște (p. 62) și trandafirii altminteri
omniprezenți.
De altfel, această nouă
deprindere de a exorciza angoasele sub forma unor narațiuni
simbolice poate constitui o explicație plauzibilă a faptului că
Teodor Dună tinde să renunțe acum fără regrete la oralitatea care
juca, in catafazii, rolul de principiu agitatoric al
expresiei și care, in de-a viul, nu mai reverberează decât
prin ecourile propriei voci din noaptea incă lâncezea ori
prin sentințele impersonale din intâlnire și pașii.
Ce-i drept, un asemenea abandon repune pe tapet problema monotoniei
discursului, care se relevă de-a dreptul contraproductivă in
descriptivismul excesiv sau in repetarea agasantă a cuvântului
“frumos” din ciclul clara. Insă, in celelalte două secțiuni
ale cărții, Teodor Dună reușește să evite un asemenea efect prin
două tactici complementare. Prima dintre acestea este gradația
explozivă, care vertebrează textele intr-o manieră de obicei
sincopată și doar arareori mecanică. In plus, procedeul cu pricina
semnalează o schimbare majoră de perspectivă in expresionismul
poetului, tentat să abandoneze aici postura de profet negru a
apocalipticilor și să se apropie, in schimb, de “Vitala Histerie” a
dionisiacilor. Tocmai de aceea, o bună parte din textele cuprinse
in primele două cicluri se prezintă ca o succesiune de “destrupări”
care celebrează, intr-o manieră deloc străină de primul Blaga,
recâștigarea plenitudinii existențiale:
“viața mea e de neoprit.
impânzește străzile, blocurile./ și totul incepe să clocotească de
viață.// și atâtea straturi de viu mă inconjoară,/ că sunt viu acum
la un kilometru de jur imprejur.// și nimeni mai plin și mai trecut
prin miezul nopții decât mine./ și nimeni mai pregătit și mai
infășurat in vieți/ ca intr-o mie de piei./ imi desprind mâinile de
corp,/ viața se invălmășește in jurul meu,/ imi ridic mâinile și
toate viețile lor se varsă in mine ca intr-un canal./ viul ăsta de
o sută de tone spulberă orice, străpunge/ carcasele, străpunge
cimentul/ și totul clocotește de viață: asfaltul respiră,/ lemnul
respiră, miezul nopții respiră. și chiar dacă nu e nimeni in jur,/
lumea fierbe de viață cu nimeni in ea.// acum, când viața mea nu
mai cunoaște margini,/ imi ridic și mai mult mâinile, imi desfac
degetele/ și blocurile iși scuipă temeliile și țâșnesc innebunite/
prin aer și la o sută de metri deasupra pământului/ explodează ca o
mie de artificii” (de-a viul).
Dar nu aceste versuri dau măsura
talentului lui Teodor Dună. In recentul său volum, gradația iși
revelează adevăratul potențial abia atunci când se cuplează cu o
utilizare savantă a refrenului, care face ca poemele să se
construiască adesea după principiul temei cu variațiuni. In
definitiv, tocmai această particularitate face ca de-a viul
să reprezinte cea mai răspicată declarație de independență a lui
Teodor Dună. Căci, dacă poetul fost văzut până acum ca un creator
de atmosferă, el ne arată aici că poate construi și texte capabile
să convingă independent de volumul in care au apărut. Sunt destule
poeme antologabile in această carte, iar sfoara, oasele
câinelui, cămașa de primăvară, de-a viul și
gangul se numără printre cele mai bune piese ale poeziei
douămiiste. Marea reușită a volumului rămâne insă
inverzirea, o parabolă mistică ce se incheie
astfel:
“și ajungem, ca prin minune,
toți deodată, lângă un/ râu. și am văzut că nu apă curgea,/ ci o
carne mică, bolnăvicioasă/ susura sub noi. și atunci s-a auzit ca
un chiot printre/ destrupați/ și ei au coborât malurile și au
intrat in râu/cu grijă, de parcă era prea rece carnea,/ apoi s-au
obișnuit./ au inceput să facă pluta, chiar să sară precum/ delfinii
și nouă ne părea bine pentru ei, ne părea bine și pentru noi/ că nu
trebuie să ne mai fie rușine cu carnea noastră./ și intr-o așa
primăvară nu se mai deosebea carnea de destrupați, râul de iarbă/
și oamenii de destrupați/ și nu se mai deosebea chiar nimic și nici
unul de altul/ și nici fiecare de râu și totul gâlgâie/ incântător
in jur și inverzește și trece nu doar prin unul, ci prin fiecare,
prin toți.// și intr-o așa primăvară să fii destrupat este puțin./
să vezi cum crengile inverzite despart carnea e și mai puțin./ iar
să fii viu e incă și mai, și mai puțin.”
Prin ultimul său volum, Teodor
Dună iși confirmă nu doar statutul de poet aflat in prim-planul
generației sale, ci fixează insăși condiția actuală a poeziei
douămiiste: o poezie mai puțin isterică decât acum un deceniu, dar
vie cât cuprinde.
*) Teodor Dună, de-a
viul, Editura Cartea Românească, București, 2010, 104
p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).