Fără a generaliza, să spun că prefer din capul
locului (deși impactul lecturii rămâne decisiv) modestia unui om
care a tot amânat, până la ultima vârstă, fixarea pe hârtie a unor
dramatice episoade biografice – vanității imaturității
scriitoricești, ce-și stabilește ca obiectiv suprem publicarea cu
orice preț. După Florin Constantin Pavlovici, debutant la 65 de ani
cu Tortura pe ințelesul tuturor, Adrian Oprescu impinge și
mai mult in față momentul primei cărți, publicând Vărul
Alexandru și alte povești adevărate* la borna 78.
Distanța consistentă intre anii de inchisoare (1949-1951) și
anii de reproiecție memorialistică a detenției il ajută pe
autorul-personaj să vadă lucrurile in perspectivă și intr-un mod
stilistic necontaminat de febra răzbunării. Aversiunea față de
figurile “de neuitat” ale gardienilor scelerați, informatorilor
zeloși, brigadierilor lași din penitenciar și de la Canal se
resoarbe intr-o silă, așa-zicând, sistemică. Accentul personal,
implicarea individuală sunt diminuate, făcând posibilă executarea
veritabilei radiografii.
Pe de altă parte, publicându-și mărturia nu imediat după
Revoluția din 1989, ca majoritatea celor eliberați de frică și
scăpați de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu se
detașează, spre meritul lui, de moda rememorărilor
zguduitoare și de nota previzibilă a unor amintiri in serie,
autovictimizante și autoeroizante. In anii ’90, s-a ajuns la un
exces depozițional și testimonial, la o supraofertă de existențe
văzute dintr-un unghi propriu și livrate celorlalți cu garanția
obiectivității depline. Din păcate, depozițiile nu s-au suprapus,
unele nici măcar nu s-au intersectat. Cam toți au vrut să figureze
in loja de onoare a caracterelor nepătate, acoperind cu un zgomot
de fond mai degrabă eticist decât etic glasurile izolate și parcă
rușinate ale adevăratelor victime…
Astfel că, oricât ar părea de ciudat, momentul debutului
atipic al lui Adrian Oprescu nu este tardiv. Prin atât de lunga
așteptare, autorul scapă de zgura unui gen care s-a cerut pe
piața românească de carte și se adresează, totodată, unei generații
ce vede regimul comunist numai din afară, din exterior. Această
nouă generație de cititori nu a trăit comunismul, ceea ce implică,
desigur, riscul necunoașterii și al idealizării. Dar nici nu se
simte parte a tabloului istoric, element component al situațiilor
și mecanismelor descrise. Un cititor foarte tânăr de azi, pe care
comunismul cu lozincile lui și anticomunismul cu clișeele sale il
lasă rece, e posibil să traverseze mai bine epoca descrisă de
Adrian Oprescu decât cei care au trăit-o efectiv și decât autorul
insuși. Neinfluențat de noxele ideologiei unice, ale Adevărului și
Dreptății cu majuscule simbolic-discursive, el ia din aerul
prezentului o doză de relativism și se lasă convins nu de exerciții
retorice pe o temă dată, ci numai de acele demonstrații din aproape
in aproape, “matematice”, inatacabile.
Controlul documentar al unor astfel de mărturii fiind de
obicei greu de făcut, onestitatea nefabulatorie a foștilor deținuți
reprezintă condiția indispensabilă. Atunci când există, ea nu oferă
automat și textura paginii, ceea ce dă culoare, substanță și
semnificație episoadelor de inchisoare. Există victime reale, dar
care nu au darul expresiei suferințelor indurate, după cum există
impostori ai suferinței, cu talentul de a o inventa literar.
Fără plasticitatea și umorul negru al lui Florin Constantin
Pavlovici, Adrian Oprescu iși accesează aproape inginerește anii de
tinerețe “petrecuți” după gratiile regimului popular. Are un
concept și o schiță de lucru, un plan de la care nu se abate
digresiv și o cât se poate de logică impărțire a materialului
biografic cu care operează. Intr-o compartimentare strictă și
intr-o expunere lineară, respectând succesiunea momentelor fără a
le amesteca in apele memoriei afectiv-asociative, Vărul
Alexandru… incepe cu Colțul meu de rai (amintiri din
copilăria burgheză, lipsită de griji), continuă cu Căderea in
infern (arestarea și detenția) și se incheie printr-un
Epilog postconcentraționar. Finalul cărții e la fel de
exact, just și clarificator ca inceputul ei. “Amintirile mele clare
incep de la vârsta de cinci ani. De atunci nu am mai uitat nimic”,
ne avertizează autorul in prima frază, grăbindu-se să adauge, ca
precizare introductivă: “Numai că, pe vremea aceea, totul era
supradimensionat, totul părea imens” (p. 27). Pe ultima pagină,
inchiderea este simetrică, inversă, dinspre optimismul tâmpițel al
tinereții spre ințelepciunea septuagenarului care il reproiectează
in contrast cu grozăviile traversate: “Si-am izbucnit in râs. Un
râs sănătos. Eram singur cuc. M-am simțit dintr-o dată optimist și
fericit. Nu aveam nici un motiv să fiu așa. Nici măcar unul. Nici o
poartă din viața pe care o puteam zări in fața mea nu era deschisă.
Dar eram tânăr” (p. 363).
Acestea fiind reperele intre care se așează cele trei secțiuni
și “poveștile adevărate” grupate (crono)logic, centrul de greutate
și de interes al cărții se află in secțiunea mediană. Secvențele
din paradisul copilăriei sunt subțiri și irelevante,
documentar-literar, in raport cu cele ulterioare, din impuțiciunea
fizică și morală a inchisorii. Si totuși, preistoria infantilă a
acestei experiențe teribile are rolul ei in economia cărții.
Printre episoadele “copilului universal”, cu șotiile și spaimele
lui, cu indrăznelile și timiditățile vârstei, se intrevede mereu o
anumită alcătuire familială și socială, uneori prezentată direct.
Stâlpii “vârtoși” ai unei porți de pe conacul de la Cezieni, casele
făcute la inceputul secolului trecut și vila executată de
meșteri italieni, pivnița incăpătoare și acareturile in bună
rânduială, camerele de patru metri inălțime, hota masivă de lemn și
căruța, șareta, docarul, faetonul, trăsura, sania așteptând cuminți
anotimpul și condițiile de utilizare, ușile solide și bine incuiate
de care micul protagonist și vărul lui Alexandru, pedepsiți, nu mai
pot să treacă: totul arată o intocmire a averii, o cuprindere și o
firească așezare a vieții intr-o matcă.
Lucrurile se fac cum se cuvine, se stăpânesc cu grijă și se
dau mai departe, cu unele distorsiuni familiale (un unchi ce
moștenește partea lui de avere nu se comportă ca un boier, ci ca un
ins avid să o mărească), dar intr-o curgere lină și amplă a
existenței comunitare. Un val de respect rural acompaniază trecerea
bunicului – adevăratul spirit de boier – in trăsură, alături de
nepotul incântat: “Traversam văioaga care ne ducea in sat și intram
pe ulița principală. Lângă fiecare poartă erau bănci făcute din
scânduri țintuite pe patru țăruși infipți in pământ. Fiind
sărbătoare, pe bănci ședeau sătenii, in straie strămoșești, frumos
colorate. Era obiceiul să stea «la taină», pentru că, in afară de
horă pentru cei mai tineri, altă distracție nu aveau. Pe măsură ce
trăsura se apropia de ei, ii vedeam, de o parte și de alta a
uliței, cum se ridicau in picioare. Era salutul lor. Bunicul ridica
pălăria și o balansa de sus in jos. Era răspunsul lui la salut,
care se ținea până se termina satul. Eu priveam inapoi la cei ce se
așezau iar la taină, după trecerea noastră. Ridicatul și așezatul
sătenilor era ca un val ce străbătea satul și ne insoțea prima
parte a călătoriei” (pp. 57-58).
Senzația de trăinicie a lucrurilor, a așezării și a casei o
poate avea numai memorialistul de azi, nu și copilul din trecut.
Tot acest supliment descriptiv și valorizator, oferit prin
rememorarea atentă a vieții de familie și a ritmului ei, este opera
celui care, odată cu instalarea comunismului, a pierdut totul.
Străbătând un același drum, la vârste diferite, el poate compara
cele două realități (interbelică și postcomunistă), constatând
fotografic dezastrul istoriei: “Când străbăteai câmpurile, pe
vremea copilăriei și chiar a adolescenței mele, peisajul era
complet diferit de cel de astăzi. Cum adică, nu era același?, se
vor intreba cei care il văd astăzi. Nu era același șes intins la
nesfârșit? Ba da, ca intindere era același, dar arăta altfel. Si
arăta altfel pentru că era ca o incăpere mobilată cu gust pe lângă
o hală pustie și cu geamurile sparte. Peste tot erau presărați
copaci: meri și peri pădureți, nuci, ulmi, stejari, liziere de
salcâmi, crânguri, haturile cu arbuști și tufe, vizuini de iepuri,
cuiburi de prepelițe și potârnichi. Când munceau la câmp vara,
țăranii aveau locuri umbrite, unde să mănânce și să tragă un pui de
somn. Copacii, haturile, crângurile și, in special, lizierele de
salcâmi rețineau in troiene zăpada viscolită. Ea se topea incet
primăvara și intra in pământ. Dacă venea o ploaie torențială, apa
băltea pe terenuri, intre haturi, care jucau un rol important.
Dispărea apoi fără să facă pagube, fiind inghițită incet de pământ.
Și pe atunci verile erau secetoase in câmpie. Dar recoltele tot
erau bune. Astăzi, copacii, crângurile, arbuștii au dispărut și in
locul lor, pe kilometri de suprafețe necultivate, pe pârloage, au
apărut pungile de plastic pe care vântul le bate de ici-colo de la
un an la altul. De asta când, după șaizeci de ani, am refăcut
drumul de la Caracal la Cezieni, nu am mai recunoscut nimic din
peisajul pe care il străbăteam in copilărie, in trăsură, alături de
bunicul imbrăcat in costum alb de buret” (pp. 60-61).
Dacă in descrierea raiului pierdut Adrian Oprescu este prea
direcționat-didactic, destul de previzibil, de la un punct incolo,
in ceea ce-și amintește, Căderea in infern ii prilejuiește
numeroase pagini remarcabile, intrețesute strâns cu episoadele
dramatice lăsate in urmă. Dar, iată, nu de tot… Spațiul deschis
și gospodărește amenajat, precum și interiorul plin de surprize,
dar securizant al casei bunicilor fac acum loc unui spațiu
comprimat, pus parcă in menghină, o dată cu viețile cobailor
disponibili. Sentimentul că nimic rău nu se poate intâmpla pe
intinderea și in atmosfera patriarhală a Cezienilor e inlocuit de
spaima (intâi viscerală, apoi rațională) că absolut orice se
poate face, in penitenciar sau la Canal, cu cei intemnițați din
motive politice, cu motivații contextuale și pretexte absurde, pe o
aceeași platformă de supunere, infricoșare și batjocorire a
omului.
Tânărul student, săltat de la cursurile Academiei Comerciale
in dimineața lui 15 octombrie 1949, iși va pierde, gradual,
inocența. Procesul in sine merită urmărit in carte. Autorul
implicat va admite la un moment dat că “ii injurasem tare și fără
rezerve”, primind pentru aceasta de la “ei” doi ani de
inchisoare. Numai că tot el, comparându-și pedeapsa cu ale altora,
care realmente nu făcuseră și nu spuseseră nimic “dușmănos” la
adresa regimului, va considera că a scăpat ieftin. Intrând astfel
in logica strânsă de sistem deviat a socialismului de stat,
protagonistul va avea strania senzație de alteritate a propriei
“vinovății” și a propriei persoane. Privindu-se din afară, cu
obiectivitate, și raportând cuantumul personal de suferință la cel
pe care-l inregistrează in dreptul unor colegi de detenție, el nu
mai poate avea acea neagră jubilație a scufundării fostei victime
in vechea ei durere.
Pe nici un segment al evocării experienței lui carcerale,
autorul-personaj nu se plânge live și nu-și plânge de milă,
retrospectiv; nu se vaită și nu-și blesteamă zilele, soarta, țara.
Memorialistul are o abordare “tehnică” și o accesare metodică a
infernului prin care a trecut. Iar deținutul din 1949-1951, studiat
atent și translat, cu tot cu comportamentul lui de atunci, in
filele “poveștilor adevărate” publicate după șaizeci de ani, nu
urmărește supraviețuirea cu orice condiție, ci rezistența cu orice
preț.
Nuanța este foarte importantă, in spectrul extrem al zilelor
și nopților de arest, iar apoi in anotimpurile petrecute printre
politicii scheletici și greii de drept comun. Scenele
pe care Adrian Oprescu le conturează prin reconectare la
intâmplările trăite sunt pe cât de bogate in detalii, pe atât de
impregnate de semnificația pe care, incă din momentul inițial, o
iau. Studentul aruncat in inchisoare vede bine lucrurile și faptele
și caută să le priceapă cât mai rapid, in conexiunile și – mai
important – in rădăcina lor. Nu se lasă orbit de suferința fizică
și nu poate fi deposedat de simțurile lui (inclusiv cel moral), de
care continuă să se folosească pentru a inregistra inchisoarea,
adică infernul, și a o ințelege ca atare.
Inocența, echivalând cu increderea deplină in instituții și in
oameni, in valori și in principii, și-o pierde in trepte; numai că
treptele acestea sunt dese și coborâtoare. Cu cât este pus in
situații mai umilitoare, tratat ca un animal, ca un număr oarecare
dintr-un șir, ca un zero, cu cât primește pedepse mai crude și e
torturat mai primitiv-rafinat, cu atât subiectul nostru și obiectul
“lor” va cuprinde mai bine, pe toate axele și dimensiunile
sale, democrația populară in care se incăpățânează să
supraviețuiască.
Ca și Tortura pe ințelesul tuturor, Vărul Alexandru
și alte povești adevărate recuperează și reproiectează
cvasicinematografic istoria exterminării deținuților noștri
politici și, ca un apendice miraculos al acesteia, cazuri de
rezistență izolată la oroarea cu program. Intr-o epocă a
criminalilor (“era ticăloșilor”, cu formula lui Marin
Preda), in care “derbedeii” intruchipează Statul și Puterea, iar
elita țării este tratată ca o clică putridă și e decimată in
inchisori, mutațiile și hibridizările morale, contaminările și
inversiunile au un efect mai pervers și mai profund decât o teroare
istorică exercitată transparent, fără un vocabular umanitarist care
să o ambaleze. Tânărul și, aparent, necoptul intelectual găsește
foarte aproape de el un reper, il vede pe un Ion Chițu
simplu, bun și dârz, care rămâne așa cu orice risc, chiar de va fi
să ajungă “schelete” și să dea ortul popii. După lungi sesiuni
de… comunicări științifice, dialoguri in care-l instruiește pe
curiosul său tovarăș de suferință, “domnișorul” cu carte, eroul
nostru, il recunoaște pe Chițu drept adevăratul erou, adevăratul
model. Ii dedică, peste ani, un capitol in această carte; și ii
acordă, in prezentul dramatic al trăirii ei, o incredere
nelimitată. O incredere pe care, vai!, o retrage multor
intelectuali cu pretenții de ieri și de azi.
In mod semnificativ, scena care urmează, și pe care o redau
aproape integral, pentru finețea psihologică a observației și
acuitatea morală, vine după intâlnirea esențială cu Ion
Chițu. După ce a dat noțiunii de curaj și ideii fundamentale de
bunătate infățișarea concretă, aspectul câtuși de puțin spectaculos
al unui țăran pe nume Chițu, Oprescu se poate studia cu și mai
multă ascuțime, se poate evalua și mai sever. Desprins ca o
conștiință liberă și interogativă de chiar gesturile pe care le
face, de lașitățile și complicitățile omenești, puzderie in
condiții de inchisoare, el se observă și se penalizează intr-o
memorabilă scenă a autojudecății: “Prima roabă a fost incărcată. Am
luat-o și am urcat cu ea prima pantă. Când am ajuns la cea de-a
doua, care era mai povârnită, am simțit că nu mai pot să imping. La
fiecare incercare, roaba venea inapoi peste mine. Singura soluție
era să o răstorn acolo unde mă aflam. Cum mă oprisem intr-un
echilibru nu prea stabil, mi-am ridicat intr-o doară ochii in sus,
spre capătul taluzului. Eram leoarcă. Dar când mi-am ridicat
privirea, am transpirat și mai tare, de data aceasta cu o sudoare
rece. Proiectat in lumina soarelui, care-i amplifica și totodată ii
lichefia contururile, un tip de doi metri, blond, musculos și cu
mustăți galice, mă scruta cu o privire de oțel. Era Muscalu,
brigadier și criminal. Avea in mână o bâtă. Misiunea lui era să-i
frângă in două cu bâta pe cei ce răsturnau roaba unde nu trebuia,
să-i pună să o reincarce și s-o suie la locul cuvenit. Am făcut un
efort disperat și, simțind cum imi plesnesc venele pe tâmple, am
reușit să urnesc roaba și s-o duc până sus. Nu știu de ce m-am
pomenit că așteptam din partea lui un semn de complicitate la
isprava mea, ceva nedefinit, o incurajare poate, dacă nu chiar o
fărâmă de admirație. Dar haidamacul privea de-acum in altă parte.
Nu-l mai interesam. Și deodată m-a cuprins rușinea față de ce
simțisem. Descoperisem la pândă in mine, in noi, dacă nu resursele
pactizării cu cei care ne chinuiau, cel puțin disponibilitatea
comunicării cu ei, dorința oarecum lașă de a-i domestici in folosul
nostru și de a le smulge bunăvoința. A fi in formă, mi-am zis,
inseamnă și altceva decât să te țină fibra fizică. Cea mai expusă
era, pare-se, fibra invizibilă a ființei noastre, cel mai ușor se
topeau sau se atrofiau mușchii nevăzuți ai sufletului” (pp.
232-234).
Practic, intreagă această pagină detaliază, din unghiul unei
experiențe personale, o propoziție de deschidere destul de
enigmatică pentru cititorul postcomunist: “Săpam șanțul Canalului”.
Lectorul de ultimă generație nu prea știe ce inseamnă Canalul,
prinde cu dificultate sensul activității date (a săpa șanțul
Canalului), iar in curând va avea probabil nedumeriri și asupra
verbului “a săpa”. A săpa? A săpa șanțul Canalului? Când, unde,
cum? De ce? What does it mean?
Departe de intenția mea să fac un profil caricatural al
tinerilor din anii 2000. Unii dintre ei știu deja, cu o uimitoare
maturitate, tot ce trebuie și nu trebuie să știe. Dar oricât de
inocenți sau de ignoranți, de opaci sau de insensibili ar fi alții
dintre ei la lecțiile de istorie recentă și la dramele generațiilor
precedente, citind cartea lui Adrian Oprescu despre doi ani de
inchisoare și Canal, 1949-1951, Republica Populară Română, vor
ințelege.
*) Adrian Oprescu, Vărul Alexandru și alte povești
adevărate, prefață de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas,
București, 2008, 368 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.