Toți comentatorii ultimei cărți a lui Nicolae
Manolescu* au remarcat disproporția ce stă la baza ei. Niciunul,
insă, nu a incercat să și-o explice. Și totuși, diferența dintre
cele două secțiuni ale volumului e mult prea mare pentru a putea fi
pusă pe seama capriciului sau a hazardului.
Prima parte, Cititul și
scrisul, reia cu unele retușuri materia volumului apărut in
2002 la Polirom și se compune dintr-o suită eterogenă de amintiri
și impresii de lectură din anii copilăriei și ai adolescenței.
Discursul e, aici, când eseistic, când evocator, alternând insă
mereu ingenuitatea lecturilor “virginale” cu reflecțiile criticului
matur.
O anume naivitate persistă, ce-i
drept, și in partea secundă a volumului, intitulată simetric
Scrisul și cititul. Numai că, pe de o parte, ea se exprimă
aici indeosebi prin narațiune și portretistică, iar, pe de alta, nu
mai are de-a face cu inocența infantil-juvenilă, ci doar cu
reticența criticului in a-și comenta propria activitate din
ultimele cinci decenii. Astfel incât nu-i de mirare că abia la
pagina 407, după ce constată “cât de puțin am vorbit despre mine
insumi”, Nicolae Manolescu iși ia in serios sarcina de
(auto)biograf, de care se achită apoi in 15 pagini dense, lucide și
patetice deopotrivă.
Fără indoială că această
reticență nu ține doar de un program (“Nu noi suntem s…t cei mai
in măsură să apreciem aceste lucruri”, recunoaște undeva autorul
cărții), ci și de o dispoziție temperamentală, pe care criticul
insuși și-o explică prin inaptitudinea sa pentru lirism, pentru
“introspecție” și chiar pentru biografie. Căci, chiar dacă pretinde
că a deprins din scrierile biografilor antici “pluralismul
hermeneutic”, Nicolae Manolescu recunoaște că personajele i s-au
părut intotdeauna “interlocutori mai valabili decât scriitorii
inșiși”. Insă, mai mult decât o carență, rezerva criticului față de
confesivitate ascunde, de fapt, o temere: temerea ca propria-i
biografie să fie confiscată de alții, ca ea să inceteze astfel a
mai fi biografia sa. Ce-i drept, o atare atitudine nu
transpare in chip explicit in Viață și cărți;dar ea fusese
deja formulată fără echivoc intr-un interviu acordat lui Mircea
Iorgulescu in 1997: “Câtă vreme ești o simplă persoană particulară,
ai o singură biografie. Odată ce ai devenit o persoană publică, ai
mai multe. Trebuie să recunosc că mă deranjează ideea asta de a
avea mai multe biografii. Pentru că dacă eu aș vrea să pun intr-o
carte, să-mi povestesc intr-un anume fel viața sau să imi imaginez
mai multe vieți, in niște romane, cum se intâmplă, atunci e un
lucru, asta vreau eu. Dar să mi se facă niște biografii,
asta mi se pare inacceptabil; eu am o singură biografie și sunt
foarte solidar cu ea. Asta nu inseamnă că imi iubesc toate
gesturile sau toate vorbele, nu, dimpotrivă, mi le detest pe unele,
mi-e rușine de altele, dar e biografia mea, sunt solidar cu ea, nu
accept să mi se facă alte biografii.”
Așadar, “pluralismul
hermeneutic” iși are limitele lui. Sau, cel puțin, antidotul.
Probabil că tocmai pentru a contracara eventualele biografii
“făcute” a ales Nicolae Manolescu să scrie acest volum, care
reprezintă, după cum a observat Mihai Iovănel, “(auto)biografia
oficială” a criticului. Oficială, pentru că ea exprimă, desigur, un
punct de vedere “legal”, autoasumat (poate chiar singurul, in
viziunea autorului) cu privire la propria-i viață. Dar nu numai de
aceea. Oficială, cartea de față este și dintr-un alt motiv, poate
mai important decât primul, pe care criticul nu uită să-l sugereze
tot in interviul amintit: “nu există o reglementare, cred că
nicăieri in lume, s…t care să stabilească linia dintre privat și
public. Dar eu cred că linia asta trebuie să treacă prin ceea ce
fiecare dintre noi consideră că din domeniul privat poate să treacă
in domeniul public. Eu insumi decid ce anume din ceea ce mi s-a
intâmplat mie, din biografia mea, din experiențele mele de toate
felurile, din fantasmele mele, din sexualitatea mea, din relațiile
mele, poate deveni public. Eu decid. Fiecare dintre noi
decide.”
E, aici, un punct asupra căruia
cred că merită să insistăm. Nicolae Manolescu nu numai că nu
consideră că “viața mea a fost o carte”, dar chiar privește cu
oroare o asemenea posibilitate, care ar presupune, inainte de orice
altceva, ca existența sa privată să devină un bun public, la
indemâna tuturor. Dar el acceptă că, in schimb, “cărțile au fost
viața mea”. Doar cărțile, aș fi tentat să adaug. Firește, mi
s-ar putea răspunde că un individ iși confecționează imaginea
publică intr-o manieră idealizată și că, de fapt, fața lui cea
“adevărata” nu poate fi dedusă decât din comportamentul său privat.
Insă a pune astfel problema mi se pare o mare eroare. In cazul unui
critic, tot “adevărul” personalității sale (tot “adevărul” care ar
trebui să ne intereseze, vreau să zic) e in textele lui. Căci
scrierile nu reprezintă “doar” imaginea publică a unui autor, ci,
dimpotrivă, doar ele fac ca un anume individ să devină o
persoană publică. Sau, dacă, vreți, o “personalitate”. Ba, uneori,
chiar o instituție.
De altfel, in această direcție
par să se indrepte și gândurile criticului insuși, care iși
denumește cartea o “biografie intelectuală”. Sintagma nu e, insă,
cea mai potrivită. La drept vorbind, alură de Bildungsroman
are doar prima parte a volumului, unde experiențele sunt privite
din unghi teleologic și așezate sunt semnul exemplarității.
Caracterul mai pronunțat “intelectual” pe care il afișează
Cititul și scrisul se justifică relativ simplu: până la
21-22 de ani, Nicolae Manolescu doar citește; cel puțin in
sensul că scrisul, deloc neglijabil, nu devine deocamdată o “marfă”
publică. Ne aflăm, așadar, in preistoria eroului, pe care
autorul o reconstituie cu precădere din amintiri, dar și din
puținele producții juvenile pe care le-a mai păstrat. Adevărata
istorie a criticului Nicolae Manolescu incepe odată cu
debutul său din Contemporanul (de fapt, din Viața
românească, inregistrat cu un an in urmă). De aici incolo,
scrisul criticului poate să vorbească pentru sine. Dar și
pentru cititul lui. Ceea ce răzbate, totuși, in a doua parte
din Viață și cărți e un fel de
para-istorie, o rememorare in egală măsură afectivă și
detașată a contextului politico-literar de după 1962. Aici,
experiențele nu mai sunt tratate ca exemplare, ci contemplate in
tipicitatea lor (tipice rămân, intr-un anume sens, chiar și
intâmplările aberante ori hilare), iar perspectiva finalistă
cedează locul unei logici cauzale, legitimată de momentul
“originar” al debutului.
Secțiunea secundă volumului de
față a fost comparată uneori cu Memoriile lovinesciene, iar
balanța a inclinat de regulă in defavoarea lui Nicolae Manolescu.
Cu toate acestea, intre cele două scrieri biografice există câteva
diferențe fundamentale de proiect. Lovinescu iși așeza in mod
programatic Memoriile in prelungirea Istoriei literaturii
române contemporane, chiar dacă, oarecum paradoxal, el le
atribuia deopotrivă un rol polemic și militant, asezonându-și
amintirile cu numeroase pamflete și reglări de conturi. Pentru
Nicolae Manolescu, Viață și cărți nu e menită să justifice
decât istoria sa personală – și doar incidental Istoria sa
critică. De altfel, memorialistul ii analizează rareori pe
ceilalți, cu precădere in note fugare, fără intenția de a contura
“portrete” monografice și fără a trafica, de obicei, informații
private de ordin compromițător. Mai mult, chiar și atunci când
schițele comportă oarecare maliție (in cazul lui Breban sau al lui
Corneliu Coposu, de pildă), ele nu degenerează niciodată in
caricaturi.
Ce-i drept, criticul nu vorbește
prea mult nici despre sine. Cel puțin nu despre spațiul său privat.
Există, desigur, in Viață și cărți numeroase pagini
substanțiale despre Nicolae Manolescu. Dar ele se referă, in primul
rând, la instituția Nicolae Manolescu. Căci, dincolo de
orice contestări sau nuanțări, autorul Lecturilor infidele a
fost acela care a personificat exponențial, in ultimele trei
decenii de comunism, figura criticului literar dintr-un regim
totalitar. E un statut pe care (auto)biograful și-l asumă
necondiționat și care implică, la rândul lui, un anume tip de
comportament pe care criticul incearcă să și-l justifice.
Definitoriu mi se pare aici faptul că, spre deosebire de Lovinescu,
Nicolae Manolescu nu incearcă să treacă drept un model de
moralitate, ci doar să descrie condiția unui profesionist care se
străduiește să-și facă bine treaba și in vremuri de restriște.
Criticul nu se eroizează, nu-și ascunde micile lașități, recunoaște
că de multe ori a avut “noroc” și, mai ales, punctează de fiecare
dată duplicitatea constitutivă a unui sistem in care un inalt
demnitar ajunge să-i solicite cronicarului să scrie chiar și un
text ideologically incorrect doar pentru a inlătura
suspiciunea de potențială disidență.
Coroborată cu reflecțiile despre
cenzură și autocenzură, despre tabuurile pe care nici măcar
securiștii nu indrăzneau să le verbalizeze, despre “rezistența prin
cultură” și “oportunism”, asemenea atitudini fac din Viață și
cărți cea mai profundă reflecție privind statutul criticii
literare in comunism pe care o avem până in momentul de față. Și,
totodată, o biografie veridică a criticului Nicolae
Manolescu. Dar reprezintă ea oare “adevărata” biografie? Fără
indoială că nu. Insă, pentru a ajunge la aceasta din urmă, nu e
nevoie să pescuim prin canalele anecdoticii cu veleități de
“document”, ci doar să-i recitim scrierile lui Nicolae Manolescu,
de la cronicile publicate la inceputul deceniului șapte până la
Istoria critică de mai an.
*) Nicolae Manolescu, Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, Pitești, 2009, 424 p.