Nu-i nimic incredibil in faptul că un critic serios de talia lui Florin Manolescu a publicat de curând un volum precum Mentaliștii*. Nu doar precedentul ciclu de povestiri „incredibile” (Misterul camerei inchise, 2002), dar și preocupările anterioare ale rafinatului comentator de ficțiuni – studiul Literatura SF (1980) și ingeniosul eseu Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii (1983) – anunțau ca iminentă o recidivă in domeniu.
De altfel, niște povestiri „cu mai multe strategii” sunt și textele cuprinse in volumul de față. Cea mai evidentă dintre ele, asupra căreia au insistat cu precădere Mihai Iovănel și Cosmin Ciotloș, privește jocul livresc, cochetăria cu genurile marginale (in principal cu SF-ul și cu literatura „polițistă”), plăcerea de a se scufunda in fabulațiile altora și, de ce nu?, de a-și recicla propriile obsesii. Așa se intâmplă in Revanșa și in Saliera, două dintre cele mai bune povestiri ale cărții, care il readuc in scenă pe profesorul berlinez Otto Flamm, aflat și de data aceasta in competiție cu omologul său francez Jacques Bigot. Mai mult, Revanșa inversează rolurile celor doi protagoniști, iar neamțul, care in secvența O conferință de pomină din Misterul camerei inchise primise o lecție severă de la universitarul marseillez ajunge acum să lase cu gura căscată intreaga Academie Franceză.
Tot pe o matriță intertextuală sunt brodate și Saliera (unde Otto Flamm se intâlnește cu Arsene Lupin, eroul lui Maurice Leblanc), Mașina timpului (o localizare a motivului lui Wells in România comunistă) și Un scandal la București – un comentariu „incredibil” in marginea unei cărți a lui Conan Doyle, Un scandal in Boemia, pe care il asamblează migălos motanul Haralambie Motaș, ce perorează in fața amicului său Albert Jochemko. Numai că, din păcate, cuplul Motaș-Jochemko, care mai apare și in O poveste de Crăciun, Serendipity și Ultima poveste, devine in cele din urmă plictisitor. Mai ales că, spre final, ticurile de critic ale autorului ies la suprafață. De pildă, in Ultima poveste, imaginea vechiului București prăbușindu-se sub atacul buldozerelor ceaușiste mi se pare prea uzată de proza ultimilor ani pentru a mai spune ceva cititorului prin simpla ei listare. La fel, comparațiile „profesionale” de tipul „nici marțienii lui Wells și nici trifizii lui John Windham n-ar fi reușit să-i inspăimânte mai tare pe bucureșteni” (p. 271) mi se par niște tentative soft de a reabilita o materie inertă.
Ce-i drept, excepție de la această regulă face O poveste de Crăciun, unde spiritul speculativ al lui Florin Manolescu zvâcnește din plin. Presărând, precum copiii din cunoscutul basm, diverse detalii anacronice pe axa timpului, prozatorul ne ține aici mereu cu atenția la pândă. In fond, jocul la care autorul Mentaliștilor se pricepe cel mai bine nu este acela cu cărțile, ci cu istoria, care se contorsionează in fel și chip sub imaginația scriitorului. Persistența unei Franțe imperiale, condusă in preajma Primului Război Mondial de Eugenia de Montijo, văduva lui Napoleon al III-lea, Otto Flamm mergând la Paris (și) pentru a face rost de rețeta de lapte covăsit, pe care ar fi deținut-o un oarecare „Brancusi”, finala Cupei Davis desfășurată la Viena intre Austria și România, sub privirile pasionate ale lui Titu Maiorescu – toate acestea fac deliciul acestei cărți pe care cunoscătorii ar fi păcat s-o rateze.
Si totuși, asta nu inseamnă că Mentaliștii poate fi citită doar cu enciclopedia pe noptieră. Cartea lui Florin Manolescu nu se adresează doar erudiților, ci e capabilă să stârnească orice intelect. Altfel spus, Mentaliștii e o soluție viabilă pentru cei care s-au plictisit de sudoku și vor să treacă la nivelul următor.
*) Florin Manolescu, Mentaliștii. Alte nouă povestiri incredibile, Editura Cartea Românească, București, 2009, 280 p.