Curios este insă că, deși volumul a bifat in anul scurs de la
apariție două premii importante (al României literare și al
Asociației Scriitorilor din București), monografia n-a prea trezit
interesul cronicarilor, colectând, după datele mele, doar două
semnalări: a lui Horia Gârbea (din Luceafărul) și a lui
Răzvan Voncu (din Contemporanul).
S-ar putea ca de vină să fie și deschiderea “de nișă” a
editurii la care a apărut cartea sau prezența relativ discretă a
autoarei (altminteri, un foarte bun cercetător și editor, după cum
ne-o arată, de pildă, excelenta ediție Ștefan Bănulescu din 2005)
in presa noastră literară. Insă ultima ipoteză nu ține, de vreme ce
nici Iulian Costache, care s-a aflat printre răsfățații recenziilor
de mai an, nu a prea innegrit paginile revistelor literare. Mai
degrabă “cauza profundă”, ca să reiau aici limbajul Oanei Soare, a
dezinteresului față de monografia consacrată autorului Cronicii
de familie o constituie cota aflată in cădere liberă a
prozatorului, pe care nu au reușit să o atenueze nici decesul
exilatului, nici editarea sa in prestigioasa colecție academică de
“Opere fundamentale”.
Și totuși, unul dintre meritele indiscutabile ale volumului
Oanei Soare rămâne probitatea abordării: autoarea refuză să joace
rolul de avocat al scriitorului “său”, nu-i jelește rateurile și
nici nu-i scuză mizeriile. Dimpotrivă, monografia iși asumă din
capul locului o “perspectivă ironică” in raport cu tentativele de
(auto)mistificare ale lui Dumitriu, iar pretextul atât de comod al
“răutății” istoriei e trimis la plimbare cu următorul argument: “Se
vorbește, de regulă, despre scriitorii și, in general, artiștii
care nu au avut istoria pe care geniul lor o merita. Petru Dumitriu
a avut exact istoria pe care o merita și s-a contopit până
la simbioză sau s-a lăsat desfigurat cu incântare de secolul in
care a trăit.”
Ce-i drept, nici Oana Soare nu va reuși să-și păstreze până la
capăt distanța față de obiect. Uneori, cred că tânăra cercetătoare
se lasă furată prea mult de lectura in cheie autobiografică a
scrierilor prozatorului. De pildă, referindu-se la piesa titulară a
volumului Euridice. 8 proze (1947), Oana Soare afirmă că
“interesul nuvelei stă mai ales in substratul biografic, deghizat
prin transpunere in lamentație metaforică. Euridice e supranumele
simbolic al iubitei din tinerețe, iar tema prozei o constituie
dragostea pierdută in chip fatal.” Tot astfel, Proprietatea și
posesiunea, Incognito, Aquarium, Tinerețea lui
Pius Dabija și Toto Istrati ar fi “alambicate depoziții
in haină ficțională, și nu doar in sensul in care un roman este, in
cele din urmă, o hartă fictivă a imaginarului autorului său”. Insă
cu adevărat abuzivă e distincția pe care Oana Soare o operează in
interiorul Cronicii de familie intre “prozele cu caracter
ficțional” și “nuvele sau microromane cu nucleu autobiografic” și
pe care o corelează cu aserțiunea că “Petru Dumitriu nu are s…t
capacitatea de a plăsmui «regate imaginare», lumi paralele,
parabole complexe”. Dincolo de faptul că o atare pretenție nu
cadrează deloc cu aptitudinile celui care a scris L’homme aux
yeux gris, autoarea lucrează aici cu o distincție mult prea
puternică intre autobiografic și ficțional, pe care chiar creatorul
singurului regat imaginar așa-zicând oficial din proza noastră
(Ștefan Bănulescu, desigur) o infirmă cu asupră de măsură.
Totuși, in majoritatea comentariilor Oana Soare reușește să se
debaraseze de acest biografism păgubos, acceptând convenția
ficțiunii și citind textele cu ingeniozitate și cu un pronunțat
spirit critic. Foarte bune sunt mai ales lectura celor trei
versiuni ale romanului Pasărea furtunii (plus o a patra,
adică prima, cu un final eliminat de cenzură, in care autoarea
monografiei indică semnele unei veritabile “distopii”),
reconstituirea proiectului Colecției de Biografii, Autobiografii
și Memorii Contemporane (care are parte acum pentru prima dată
de o analiză de ansamblu, dar și de câteva observații pătrunzătoare
de amănunt), analiza naratologică a romanului Proprietatea și
posesiunea (pe care Oana Soare il consideră pe bună dreptate
cel mai bun roman al lui Petru Dumitriu) și, nu in ultimul rând,
discuția in jurul nuanțelor ideologice ale Cronicii de
familie, unde, fără să respingă afinitățile scriitorului cu
realismul socialist, cercetătoarea atrage atenția că motorul
conflictului e de ordin biologic (ereditatea), și nu sociologic
(lupta de clasă), ceea ce-i prilejuiește cea mai bună incadrare a
ciclului respectiv din câte avem până acum. Or, prin aceasta, Oana
Soare a demonstrat că este nu numai un bun “documentarist”, ci și
un istoric literar credibil, la care competențele analitice se
imbină in chip profitabil cu un spirit critic ce nu intră decât
rareori in eclipsă.
*) Oana Soare, Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O
monografie, Academia Română – Fundația Națională pentru Stiință
și Artă – Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu”,
București, 2008, 480 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).