Prozatoarea “nouăzecistă” a fost de la inceput
destul de stăpână pe sine, intr-un perimetru epic de mici
dimensiuni, in care personajele, preponderent feminine, erau
surprinse in automatismele lor psiho-existențiale. Răceala
observației și doza de “sadism” cu care autoarea, prin lentilele
narative, asista la convulsiile lor au fost remarcate de critică.
De asemenea, acuitatea auditivă datorită căreia diferitele
intervenții și interjecții ale acelorași personaje căpătau valoare
caracterizantă și deveneau fapte de limbaj artistic.
In Mafalda, Ioana Drăgan urmează o altă traiectorie,
renunțând la paleta limbajelor colorate și topind majoritatea
intrărilor verbale in pasta unei colocvialități de care
“eroii” se lasă vorbiți. Tanti Adina, pensionată pe caz de boală,
și bietul Doru, fostul ei soț decedat intr-un regretabil și
in-evitabil accident, doamna Reli, care s-a dus și ea, săraca, pe
timpul unei veri infernal de călduroase, nea Tibi, vizitatorul
octogenar și guraliv al vecinei de bloc ce ghicește viitorul
cunoscuților și necunoscuților, toate aceste personaje – și altele
care mai trec prin cadru – au cam aceleași cuvinte ce “redau” cam
aceleași sentimente. Se exprimă (la propriu și la figurat) intr-un
mod bătrânicios-romanțios, cu o reflexivitate de frizerie sau de
bodegă, cu o experiență de existență amărâtă diseminată in clișee
și ambalaje retorice ieftine. Și totuși, viața adevărată pulsează
sub acest supracod popular și populist ce inseriază traseele
distincte ale subiecților noștri. Iat-o pe Mafalda de cartier,
atotștiutoarea tanti Adina, la vârsta tinereții de vis: “Avea
douăzeci și ceva de ani, vârsta de azi a Cristinei, un serviciu la
un depozit de marfă de la gara Filaret, aproape de casă, tot
viitorul in față. Pe Doru i-l prezentase un coleg, intr-un local in
care aniversaseră o zi onomastică de la serviciu, mititei și bere
multă, flori și cadouri peste tot, ea purta o rochiță nouă care-i
venea foarte bine și niște pantofi care o roseseră de groaza lumii,
dar care se asortau de minune, era cald și dacă ieșeai afară te
zăpăcea mirosul teilor infloriți și aroma gardului de iasomie, o
nebunie dulce și imbietoare!” (p. 42). Și iat-o pe studenta la ASE
Cristina, fata de care Adina are grijă, intr-un moment de criză
amoroasă: “Stătea ca o proastă plângând in mijlocul unui Carrefour
și puțin ii păsa că se uita lumea la ea, cu milă, ingrijorare și
dispreț, fetele de azi nu mai are, mămică, nici un fel de mândrie,
auzea ca prin vis câte-o mămăiță din pensionarele astea debordând
de mândrie, cum să nu, mândre că fostul gicuță, actualmente
tătăiță, sforăie la televizor in fiecare seară ori râgâie rântașul
duhnind a mândră băutură, ori taie disciplinat cartofii cuburi
cubulețe sub privirea țanțoșă și satisfăcută a consoartei care se
fălește cu i-am venit eu de hac, acu la bătrânețe pentru cât mi-a
frecat ficații la tinerețe, da’ să mă vadă cineva plângând pe
stradă, asta nici in ruptul capului!” (pp. 83-84).
Cristina este dintr-un alt film, e, cum se spune, o
intelectuală, dar prozatoarea o inconjoară, semnificativ, cu
același cerc de (ne)simțire populară, de frustrări și bârfe
cotidiene ale tipicelor gospodine postcomuniste. Mentalul colectiv,
configurat intr-un mod suburban ce a devenit in ultimii ani
dominant și central, este adevăratul personaj al acestei cărticele
prin care Ioana Drăgan evoluează pe un culoar deschis și marcat de
Radu Aldulescu.
Pe lângă aceste delicioase inserturi filosofico-mahalagești,
Mafalda are insă și un story; iar micile evenimente
puse in pagină se articulează intr-o narațiune ingenios condusă. In
primă instanță, interesul cititorului este de a vedea in ce măsură
predicțiile Adinei se verifică. E un test pe care ea il dă
periodic, in ochii locatarilor și ai oamenilor cu care privirile
sale experte se incrucișează. Statura i se profilează tot mai
amenințător, fiindcă tanti Adina vede mai degrabă răul din
viitorul fiecăruia, boala, moartea, iar nu binele ce va să vină.
Incercând să-și explice propria “grilă” vizionară, Mafalda noastră
reflectează, amar, că “lucrurile bune sunt neimportante, detalii
care doar impachetează frumos suferințele și fac suportabile uneori
durerile vieții” (p. 124).
Incet-incet, pensionara pe caz de boală devine pentru cei din
jur o vrăjitoare, de afurisit ca atare. Sentimentele din suflețelul
ei nu mai contează. Faptul că a avut și are grijă de Cristinuța,
bobocelul de fată părăsită de o mamă inconștientă (profesionistă a
croazierelor cu occidentali sensibili la farmecele moldovencelor),
tinde să fie neglijat. Judecătorii din preajmă sunt tot mai
revoltați de această piază-rea. Singurul care o prețuiește in
continuare (exluzându-l pe nea Tibi, vecinul indatoritor) este…
președintele țării, un fost marinar, tip de viață. La un miting,
președintele in exercițiu, in noua baie de mulțime, dă peste văduva
muzicantului din Rahova care-i cânta lui in tinerețe la acordeon –
și pe amintirea comună a bietului Doru, o relație de amiciție
cvasi-profesională se incheagă. “Ai grijă, domnu’ președinte, ai
grijă”, ii suflă Adina prezidentului nădușit, “intr-o bună zi totul
se termină”: și de la acest anunț dătător de fiori, primul om in
Stat o va invita frecvent la Cotroceni, să-i limpezească viitorul
instituțional și politic…
Pe postul, onorant, de oracol prezidențial, Mafalda de bloc
face tot ce poate: și autoarea tensionează tragicomic acest raport
dintre capacitățile predictive ale personajului și incapacitatea sa
de a influența efectiv desfășurarea evenimentelor. Propria viață
este un fiasco pentru tanti Adina; și drama e că și experiențele
previzibile ale Cristinei, copilul ei de suflet, duc intr-acolo.
Amorezată de un actor faimos de la Nottara, cam bătrâior pentru ea,
minunea de fată (aflată la antipodul tipologic al mamei naturale,
curviștina Violeta) va fi curând părăsită de către cuceritorul de
profesie și va suferi – după cum am văzut – in mijlocul
Carrefour-ului. Dar nu numai acolo. Și chiar fără s-o
merite.
Cu o turnură de exagerare, Ioana Drăgan dublează, așa zicând,
oracolul, făcând și din Cristina o tânără cu puteri neobișnuite.
Privindu-se una in oglinda intuiției celeilalte, Adina și Cristina
se compătimesc reciproc pentru ce urmează să li se intâmple. Dar
nici una, nici alta nu-și reprezintă exact propriul viitor,
preștiința lor dovedindu-se, la acest capitol, ineficace. Mai
apare, com’die!, și o țigancă ghicitoare care se ambiționează să-i
lămurească tocmai titularei noastre ziua de mâine. Ficțiunea s-a
deplasat cu totul in acest plan al nenorocirilor aflate după colț,
spre care toate personajele, in frunte cu cele știutoare, se
indreaptă cu pas gimnastic.
Experiența prozatoarei se vede din răbdarea cu care mută
piesele pe tabla de șah, intr-o direcție funestă, dar și din
soluția imaginată pentru a intrerupe și a schimba cursul jocului.
După ce se ingrozește s-o vadă pe draga ei Cristina arsă de
vie, de către o bandă de extremiști, tanti Adina cade intr-un fel
de letargie. Autoarea nu se grăbește s-o scoată din această stare
și dublează scenele bucureștene prin cadre venețiene cu tânăra
turistă de ocazie indreptându-se, senină, spre coordonatele morții
sale. Dacă această pendulare intre cele două planuri crește
suspense-ul, cititorul e zăpăcit suplimentar de faptul că,
dintr-odată, previziunile Mafaldei nu mai sunt confirmate de
realitate. In prim-plan apar, ca din intâmplare, personaje care ar
fi trebuit să moară. Se petrec, in schimb, evenimente care ar fi
trebuit să nu se producă. Realitatea spuselor oracolului se
dezintegrează prin avansul unei alte realități decât cea care, in
viziunea Mafaldei, ar fi urmat inexorabil.
Pentru a-și salva iubita dintr-un devastator cutremur provocat
de maleficul Lex Luthor, bravul Superman zbura in jurul Pământului
in sens invers, intorcând astfel Sistemul la un moment anterior
dezastrului. Mai modestă, tanti Adina ajunge la spital, confuză in
urma unui accident casnic, și cu majoritatea previziunilor ei
neconfirmate. Vrăjitoarea pare să-și fi pierdut puterile speciale,
transformându-se intr-o biată femeie de care alții trebuie să aibă
grijă. Miraculosul “științei” ei dispare din acest plan local,
pentru a se muta, protector, in cel al călătoriei periculoase
făcute de Cristina la Veneția. Tânăra nu va muri stropită cu
benzină și arsă de vie de niște huligani, așa cum nimic din ceea ce
a “ghicit” Mafalda in ultima vreme nu se mai intâmplă. Președintele
insuși, după ce va câștiga alegerile și un nou mandat, va taxa dur
bălmăjelile pseudo-oracolului dâmbovițean: “deodată, președintele
se intunecase la față, unde și consumase ceva, că ce mă interesează
pe mine astea, tu mă duci cu preșul, le bălmăjești, aiureli, din
tot ce zici, nimic nu se potrivește, apoi, ca o injurătură de
mitocan, n-a prea avut noroc cu tine bărbat-tu, el era un țigan
cumsecade, da’ tu ești o țigancă impuțită!” (p. 139). Un final
usturător pentru Mafalda, un happy-end nescontat pentru
povestea fostelor ei capacități predictive.
Intre turul intâi, al lecturii acestui provocator microroman,
și turul doi, al scrierii cronicii de față, realitatea a venit să
mai ajute puțin ezoterismele din Mafalda. Fostul nostru
președinte a devenit actualul nostru președinte, câștigând
alegerile impotriva tuturor așteptărilor. Hârșitul strateg al
campaniei principalului său adversar, după ce a numărat in paralel
voturile primite și a constatat că-s mai puține, a explicat ceea ce
nimeni n-a putut să-și explice. Data marii dezbateri televizate
căzând intr-o zi de joi, președintele-jucător a ieșit invingător:
“in ziua de joi in general Băsescu este in formă maximă pentru că
cel puțin cei care se ocupă de ezoterie știu ce inseamnă Ziua
Flăcării violete, și dacă ați observat cei din PD-L purtau violet
și cravatele, și pulovărele, și pulovărul pe care il purta Băsescu.
Deci există o filiație aici. Eu cred in treaba asta, dar nu e cazul
să dezvoltăm aici, putem să facem o emisiune separată.”
O emisiune separată, foarte bine, dar moderatorul ei să aibă
lecturile la zi…
*) Ioana Drăgan, Mafalda, Editura ALLFA, București,
2009, 152 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.