In ultimii ani, Cristian Tudor Popescu a intrat intr-un con de
umbră. Imprejurări biografice și circumstanțe mai generale au
contribuit la această eclipsare. Inființarea ziarului “Gândul” nu a
putut compensa formidabila tribună de opinie și expresie pierdută
odată cu “Adevărul”, multă vreme, cel mai respectat cotidian
românesc.
Aici, ca și la “Adevărul literar și artistic”, Cristian Tudor
Popescu se simțea in elementul lui, parte a unui joc cu reguli
clare și cu miză mare, pe care il respecta inclusiv atunci când il
arbitra. Tin și acum bine minte: in cei șapte ani de colaborare la
ALA, singura cronică pe care redactorul șef nu mi-a publicat-o a
fost una despre o carte a lui…
Acel Cristian Tudor Popescu scriind la “Adevărul” și vorbind,
inclusiv in aparițiile de la televiziune, in numele (sub numele)
ziarului ultracunoscut, de tradiție, de autoritate, pare in prezent
o voce izolată. El se manifestă in continuare, dar pe o piață
complet diferită a publicațiilor, intr-o presă ce se deplasează
inexorabil dinspre cuvântul tipărit inspre cel din mediul virtual
și dinspre analiză aplicată, comentariu elaborat, reportaj ori
cursiv, spre informația oferită in timp real și sfârtecată,
apoi, de o legiune de forumiști. Dacă in anii ’90 gazetarul român
era un luminător al nației și un profet in pustiu al economiei de
piață, acum termenii s-au inversat spectaculos: cititorul este mai
mobil și mai sofisticat, subimpărțindu-și așteptările pe nișe,
cerând diferiților specialiști să-i ofere, fiecare, expertiza. La
aproape trei ani de la intrarea României in Uniunea Europeană – și
nu fără legătură cu acest fapt -, epoca jurnalistului “generalist”,
a editorialistului urmat de un popor de cititori, a apus.
Având el insuși percepția fenomenului, care in România
mimetică e mai rapid decât in Occidentul așezat, Cristian Tudor
Popescu refuză să se adapteze prin ajustare. Intreg volumul
“Cuvinte rare”*, nu doar textul pus in deschidere, ce-i
oferă titlul, vizează desprinderea de trend-ul global și
reintoarcerea la uneltele tradiționale ale scriitorului. Comparația
este aceeași (intre anii ’90 și anii din urmă), insă din
perspectiva unui autor care a trăit din interior impactul mai intâi
uriaș, apoi mult diminuat, al presei noastre: “In presă am venit
dinspre cuvinte. La inceputul anilor ’90, ziarele erau, in
percepția publică, pe aproape același raft cu cărțile. Oamenii
voiau să citească rânduri, să citească gânduri, căci inainte de
cuvânt e gândul, și cuvântul cu gând inainte naște gânduri. In anii
din urmă, operația principală din presă a fost decimarea, apoi
hexarea, apoi castrarea cuvintelor, pentru ca astăzi ele să fie
omorâte din două in două. Plutind printre imense poze pastelcolor,
tot mai puține și mai umflate, cuvintele ziarului ideal de astăzi
dau peste tine ca inecații intr-o piscină cu ciorbă. Ele nu mai au
alt gând inainte decât banii și atunci nasc senzații, impresii,
amăgiri colorate. Nu gânduri, căci gândul imbrăcat simplu in alb și
negru nu vinde. Cu cât sunt banii mai mulți, cu atât cuvintele sunt
mai puține la număr și mai impuținate la trup. Andreea Esca mi-a
spus un lucru teribil, dat fiind că Andreea are 35 de ani, nu 51,
ca mine: «Am trăit când a trebuit. N-aș vrea să am acum 20 de ani.»
Mulțumesc și eu Dumnezeului meu că mi-a hărăzit să trăiesc destul
când a trebuit. 17 ani am făcut presă. De astăzi mă intorc la
cuvânt. La cuvântul cu miros, cu carne, cald sau rece, la cuvântul
făcut din pix, care lasă sânge când e tăiat, nu făcut din pixeli,
ca să apară și să dispară incinerat instantaneu pe display fără să
lase vreo urmă că a existat. Poate că n-ar fi trebuit să plec de
acolo niciodată.” (pp. 5-7).
De observat, pe lângă plasticitatea greu confundabilă,
subtilitatea gazetarului de a acoperi intr-unul și același enunț
planuri diferite. Primul este cel al ziarului “Gândul”, cu
cromatica lui inițial austeră, alb-negru, și in care preponderent
era textul (la antipodul tabloidelor). Autorul scrie deci in
coloanele “Gândului” de dinainte de rebranding cuvinte bine
potrivite despre valoarea gândului dinaintea cuvântului, făcând
astfel trecerea spre un plan simbolic in care realitatea continuă
să fie recunoscută, dar e comutată diferit. Falia nu este, cum ar
putea să pară, intre perisabilul gazetei și rezistența in timp a
cărții. Textele lui Cristian Tudor Popescu trec, cele mai multe,
fără probleme dintr-o parte in alta, datorită unei duble
focalizări: pe evenimentul zilei și pe semnificația lui dincolo de
șirul cotidian. Prăpastia este aceea dintre scrisul strict
funcțional, pragmatic, fără personalitate și un orizont mai larg,
și scrisul cu adâncime, implicat-obiectivat, tensionat, reflexiv și
expresiv. Pentru acesta din urmă caută C.T. Popescu un alt mediu
decât cel actual și, nemaigăsindu-l in presa de succes imediat, il
reproiectează in pagini de carte, ca un halou al cuvintelor cu
gând, miez și carne.
Varietatea subiectelor din tabletele strânse acum in volum
deconcertează, până in punctul in care lectorul sesizează că ele,
departe de a figura pe agenda zilei, sunt tot atâtea posibilități
de a o ignora. Există, intr-o clasă destul de precar reprezentată,
câteva texte scrise pe marginea politicii dâmbovițene. Domnul
Găunoiu e cel mai reușit, prin imortalizarea omului de stat
predispus la compasiunea cu repetiție. “Dacă se intâmplă să mori
sau să fii mutilat in mină, in explozia metanului aprins de
ticăloșie și frică – i se adreseaza CTP direct cititorului generic
-, domnul Găunoiu se aruncă in avion, in elicopter, in Mercedes și
vine degrabă să consufere la căpătâiul tău, nu cumva să se inchidă
rănile prea repede sau să-i ia altul fața la țuțuroiul lacrimilor.”
(pp. 151-152). Accente surprinzătoare, swiftiene, apar și in
Defilare la zi, unde autorul propune, de Ziua Națională,
incropirea unui car alegoric “purtând o căpșună uriașă, in jurul
căreia «spanioli» legați la cap cu baticuri se apleacă de șale și
se ridică” (p. 15). Ora de tupeu (cu dedicație pentru Marian
Vanghelie) și mai ales Butch Călin și dansul politic arată
in schimb un C.T. Popescu neinspirat, cu o portretistică subțire,
fără har și haz, derapând in simple vulgarități: “Există persoane
care iși ingrijesc drăgăstos o parte a corpului, unii mâinile,
alții fața, alții podoaba capilară. Dl Călin Popescu Tăriceanu iși
intreține, iși răsfață, iși dezmiardă aproape cu religiozitate
bucile. Dosul său de vier domestic sau rinocer fără corn (formula
aceasta nu-i rea, n.n.) e enorm, bombat, explodând de sub
coada sacoului, cere parcă intrarea cu spatele, in marșarier a
premierului incă in exercițiu la conferințele de presă sau in
palatul Victoria, bucile anticipându-i și rezumându-i astfel
personalitatea. Cei care nu vor să priceapă asta se miră ca
proștii. Ei zic că e greu de ințeles cum poate fi atât de
nerușinat, de nesimțit un ins vârât in fruntea Guvernului României
printr-o manoperă politică de colțul mesei ș.a.m.d.” (pp.
156-157).
Scriitorul veritabil, de nerecunoscut aici, se revanșează in
restul paginilor din Cuvinte rare, sistematizabile in alte
trei clase: false cronici cinematografice, false cronici sportive
și, la nivelul cel mai inalt, câteva texte “gratuite”, izbitoare.
Cronicile de film, scrise din unghiul unui spectator indrăgostit de
cinema, cu al său pierdut sense of wonder, descompun
tehnicile regizorilor (majoritatea români și din noul val), pentru
a căuta și a defini anume acel element de personalitate
ireductibilă la tipare, scheme și formule compoziționale. Nae
Caranfil, cu Restul e tăcere, primește de două ori
superlative de la acest cronicar impresionist și greu de păcălit,
cu un gust impecabil in materie de artă cinematografică. De Sergiu
Nicolaescu se alege, evident, praful și pulberea intr-o altă
tabletă, cu un sarcasm de foarte bună calitate descriptivă.
Corneliu Porumboiu, cu Polițist, adjectiv, și Bogdan Mustață
plus Cătălin Mitulescu, cu scurtmetrajul O zi bună de plajă,
ii oferă cinefilului nu doar momente de delectare la vizionare, ci
și ocazia de a reproiecta, in termenii artei scrisului, emoția
profundă, aproape dureroasă, resimțită inițial. Cristian Tudor
Popescu, care in textele mai lungi (Cristal și coral,
Cremă de mandarine. Oriental) e mai aplicat și mai
șters-didactic, iși dă măsura pe spații mici, in care intuiția
primă a valorii e prinsă intr-o exprimare la rândul ei intuitivă,
cvasi-lirică. Intr-adevăr, poeziar…
In mod analog, cronicile sportive sunt niște false cronici
sportive, fiindcă gazetarul-prozator nu comentează ceea ce vede pe
teren, in arenă. El nu descrie realitatea diferitelor meciuri și
partide, ci o evaluează in funcție de propria idee asupra
competiției. Dacă lumea sportului e adesea dezolantă, infestată
fiind de doping, de excese extrasportive, de trucaje,
măsluiri și imposturi, idealitatea se incorporează rarisim in câte
o partidă in care unul sau altul dintre jucători iși sfidează
condiția. C.T. Popescu simpatizează cu cei care ilustrează in ochii
tuturor condiția de victimă, dar care nu se lasă. “Târziu in
noapte”, cumva in afara programului de viață obișnuită, măruntă, el
urmărește o partidă in care Fabrice Santoro, de ani 36, rezistă
eroic in fața germanului de 25 Philipp Kohlschreiber. In timp ce
aici intoarcem o filă a Rezistenței umane, in disputele dintre
“spartanul” Nadal (jucătorul preferat) și “atenianul” Federer putem
urmări tenisul pur. Incleștarea teribilă și, prin aceasta, atât de
frumoasă este sintetizată de autorul nostru intr-o frază
memorabilă: “In această atmosferă de competiție sălbatică, de
teribilă sete de victorie, in liniștea in care Federer sau Nadal
băteau mingea de pământ ca să servească, se auzea deslușit absența
urâtului.” (p. 66).
In tenis nu există remiză se intitulează, axiomatic,
cronica unei partide așa zis amicale, intre Cristian Tudor Popescu
insuși și idolul copilăriei sale, Ion Țiriac. Textul este delicios,
prin distorsiunile literare ale autorului nițel infricoșat ca
jucător (Țiriac e ca un “păsăroi uriaș”, blocându-l cu “linguroiul
Boeing”), și curge imprevizibil… până la concluzia din titlu. In
viață există ințelegeri cu beneficii pentru ambele părți,
reciprocități avantajoase, egaluri urât mirositoare. In tenis,
nu.
Tableta aceasta imi pare una de legătură cu cele mai puternice
pagini din carte: texte eliberate, practic, de orice context, chiar
și de suportul unui moment sau cadrul unei situații date, pentru a
se legitima și a se susține prin ele insele, pe o spirală
uimitoare. Nu pot fi rezumate, trebuie citite. Dar Taxi
Instant, Eye contact, Decembrie, ultimul film și
finalul ca o lovitură de cuțit de la Cuadratura cercului
compensează, in opinia mea, tot ceea ce a pierdut socialmente
Cristian Tudor Popescu in ultimii ani…
Și meciul nu s-a incheiat.
*) Cristian Tudor Popescu, Cuvinte rare. Poeziar,
Editura Polirom, Iași, 2009, 208 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.