Nu-mi amintesc să fi observat cineva până acum că din recuzita
așa-zișilor poeți douămiiști lipsește pe de-a-ntregul conjugarea la
timpul trecut. Lucru pe deplin explicabil, căci, atunci când nu-și
transcriu experiențele (sordid) personale, cei mai mulți dintre ei
își strigă la portavoce nemulțumirile vizavi de societatea
românească actuală. Astfel încât e reconfortant să deschizi volumul
unui debutant care nu se integrează deloc în tablou. Titlul cărții
lui M. Duțescu (Și toată bucuria acelor ani triști*, Cartea
Românească, 2010) îl recomandă deja pe autor drept un partizan al
expresivității retro, de nu un nostalgic get-beget.
Deși, la o adică, personajul principal nu prea are mare lucru de
rememorat. În timp ce majoritatea tinerilor poeți de azi sunt
conștienți că nefericirea dă bine la CV-ul poetic,
supralicitându-și dramele, Duțescu se anunță a fi un bun gestionar
al fericirii banale. Majoritatea poemelor developează, fără a apela
vreo clipă la stridențe cromatice, câteva momente Kodak din
copilăria sau adolescența protagonistului. Remarcabile sunt
portretele părinților priviți, din perspectiva copilului crescut de
bunici, ca apariții miraculoase, niște străini frumoși și
inaccesibili: “și modul acesta în care-mi ofereau afecțiunea/
săptămânal/ când mă vizitau la bunici/ îi diferenția de tot ce
aveam în mod obișnuit acolo/ un pupic sub barbă și altul pe nas/ de
la doi oameni tineri mirosind a parfum// așteptam sâmbăta cu
sufletul la gură/ mă trezeam dimineața devreme/ mamaia mă îmbrăca
frumos/ tataie mă lua cu el când se bărbierea/ îmi dădea și mie o
oglindă/ ambalajul de hârtie de la o lamă de-a lui/ și mă mânjea cu
un pic de spumă pe nas/ ca să fim amândoi frumoși pentru că vin/
mama și tata”. Plimbările cu familia în remorca tractorului,
gestionarea pepenilor duși spre vânzare la oraș sau pur și simplu
poveștile “la lumina lămpii de gaz” compun, fără a aluneca vreun
moment în edulcorări gratuite, dinamica idilică a unui “univers
închis”. Desigur că la caligrafierea acestei lumi contribuie și
tonul alb al retoricii. Căci comparațiile sau metaforele, la care
tânărul poet nu apelează aproape niciodată, ar fi constituit,
probabil, modalități de bruscare a paradisului ațipit al
copilăriei.
Mai surprinzător e, însă, faptul că nenorocirile și dramele
sufletești, neocolite nici ele, se strecoară în imaginarul lui M.
Duțescu tot în tonalitatea stinsă a “prostioarelor vieții mărunte”.
De o frumusețe stranie sunt poemele care descriu învăluit, in sotto
voce, dar din atâtea perspective, moartea tatălui. Amintită ca în
treacăt (semn că șocul nu poate fi experimentat frontal), ea apare
doar ca unghi de refracție a celorlalte morți din familie. Poemul
Ne-a scris acolo chiar și pe noi anunță în M. Duțescu un regizor
abil atât în decuparea și montarea momentelor semnificative, cât și
în tehnica focalizării tensionate și înșelătoare. Ceea ce părea un
discurs despre moartea bunicului sau despre ritualul pomelnicului
funerar se dovedește a fi mărturisirea ocolită a dispariției
tatălui: “tata în schimb părea că este mai bine/ iar în seara
aceea/ după ce ne-a plecat toată lumea din casă/ a luat o foaie/ un
pix/ și-a făcut o listă cu toți cei pe care și i-a amintit/ pe care
îi cunoscuse sau nu/ un fel de arbore genealogic unde i-a trecut
inclusiv pe cei 5 frați ai săi/ morți cu toții până-n 3-4 ani/ și
ne-a scris acolo chiar și pe noi// se întunecase de tot -/ o cană
mare de tablă plină cu vin/ pahare/ și acel pomelnic complet
inutil/ păstrat cu sfințenie într-un sertar/ și dispărut odată cu
tatăl meu/ brusc/ câțiva ani mai târziu”.
Din păcate, tot suportul poeziei actuale a lui M. Duțescu stă în
perspectiva memorialistică. Atunci când renunță la jocul de lumini
oblice sau la tehnica omisiunilor și a devierilor de sens pentru a
ateriza în prezent, versurile debutantului încep să scârțâie
asurzitor. Înțeleg că maturitatea dezabuzată necesită o transcriere
cât mai neutră, însă e greu de suspectat o viziune sau o minimă
intenționalitate poetică în spatele unor fragmente de tipul:
“timpul nostru se comprimă/ și deseori pentru mine lucrurile sunt/
exact opusul a ceea ce cred eu că sunt. Iar dacă tu/ te îndepărtezi
de mine în vreun fel/ – și simt că asta se va întâmpla în curând –
eu, unul aș rămâne blocat/ și chiar nu știu ce-aș putea să mai
fac”. Protagonistul atacă frontal lumea office-ului și a
consumerismului, încercând să tragă proiectele de lucru, șefii
fițoși și mărcile de haine trendy în retorta imaginarului său
poetic. Ceea ce, din nou, n-ar fi nicio problemă, de vreme ce
același imaginar suporta pulsiuni suprarealiste într-un roman
recent al Ștefaniei Mihalache. Din păcate, însă, poezia lui M.
Duțescu din a doua parte a volumului e cel puțin la fel de
extenuantă și de monotonă ca o zi lungă de lucru într-o corporație:
“Dacă e să fim sinceri, pornisem cu stângul -/ încă de la Kick-Off
Meeting ieșise nasol/ traducerea simultană era fix pe lângă/ chiar
dacă madam avea o mie jumate pe lună plus bonus// Alina socotise
locurile cu unul în minus/ motiv pentru care însuși Motti (sosit un
pic mai târziu)/ a trebuit să stea pe scaunul secretarei, adus cu
deranj/ în timpul teleconferinței cu cei din Ankara” etc.
Deocamdată nu pot omenește prevedea faptul că acest tip de versuri
ar reprezenta o treaptă nouă a vitezelor stilistice, semnalment al
“poeziei de mâine”, cum proorocește A. Urmanov de pe coperta a IV-a
a cărții. În schimb, un lucru e cert: dacă și-ar fi păstrat
constanța din ciclul de poeme “nostalgice” anunțate în titlu,
talentul lui M. Duțescu n-ar mai fi trebuit să aștepte zorii
viitorului. Ar fi avut șanse reale de consacrare chiar azi.
*) M. Duțescu, Și toată bucuria acelor ani triști, Editura Cartea Românească, 2010, 80 pag.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) –
Critic și istoric literar, redactor al revistei Vatra. Doctor în
filologie (cu distincția summa cum laude) al Universității
Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească
postbelică – în curs de apariție. A publicat aproximativ 150 de
cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul
cultural, Cuvântul, Observator cultural, Echinox, Tribuna, Steaua
etc.