Monede cu
portretul meu*, cel mai recent volum de versuri semnat de
Mircea Bârsilă, este primul pe care i-l citesc. Discreția autorului
și difuzarea precară a editurilor la care și-a publicat, după 1989,
poezia și studiile critice au tot amânat această intâlnire cu
criticul de intâmpinare care vrea să fie un istoric literar, dar și
un cronicar al actualității editoriale.
Dată fiind insă mica legendă din
jurul lui Mircea Bârsilă, Poetul prin definiție și cu majusculă,
neatins de comercializarea atâtor literatori autohtoni și
intâmpinat sărbătorește, ca un artist pur, de către Alex.
Ștefănescu, Valeriu Cristea ori Gheorghe Grigurcu, mi-era limpede
că, așa cum soarele răsare și apune in fiecare zi, primăvara se
preface in vară și vara va face loc toamnei, vacile, cu cip sau
fără, se mulg, mânjii zburdă, iar oile se tund, voi ajunge la un
moment dat să scriu despre lirica sa.
Chiar și fără să apară la
Editura Pământul, poemele lui noi m-ar fi impins către aceleași
analogii. Intrucât ele se așează și se dispun tematic astfel incât
să hașureze un spațiu rural-ideal, o Arcadie autohtonă recompusă și
descompusă in elementele fundamentale, cu tot cu ritmurile neceare
de accesare. Și pentru că Arcadia aceasta e definitiv pierdută și
imposibil de regăsit in lumea exterioară, tumultuoasă, zgomotoasă,
poetul o interiorizează. O salvează nu prin desene peisagistice și
proiecții mitologice, dar printr-o regăsire pe cont propriu a
structurii ei ideale.
Un poem mai puțin izbutit ca
Un azur feminin ne va reține atenția anume prin această
laborioasă căutare a izvoarelor pierdute. Crezând in ele, poetul le
va redescoperi: “Cred! Cred!/ In șuierul polizoarelor și in mirosul
bidoanelor de petrol./ In onoarea de a fi treziți, in zori, de
ciripitul anacronic al vrăbiilor și de șuierul graurilor./ In cei
ce trec «umăr la umăr cu duzii prin vară»./ In aerul proaspăt tras
in piept, dimineața, la o fereastră ale cărei perdele sunt munții./
In călduroasele ceasuri de toropeală și azur/ – un azur feminin –
ale amiezei de vară/ când toate izvoarele acestor ținuturi cu
văgăuni și ogașe/ – inclusiv cele venite, pe sub pământ, din
Arcadia -/ incep să prindă o pojghiță protectoare de gheață la
margini./ In feluritele clinchete cu un caracter subtil și
particular/ aduse, uneori, printre frunzele arborilor, de câte-o
adiere,/ și pe care urechile oamenilor – ale celor nevoiți să
schimbe macazul către metafizică -/ tind să le prefacă in strigăte:
niște strigăte/ de undeva din interior! In tot ce incepe să prindă
contururi. /In roșul sărut al zorilor. In buruienile plângând,
adesea,/ in hohote, dar pe care nimeni nu le aude. In adevăr. In
frumusețe. In puritate.”
Ideea, frumoasă, s-ar putea
exprima in mai puține și mai puțin căutate vorbe. Expresia poetului
este ceremonioasă și pe alocuri greoaie, de un retorism care se
incarcă lent; și intr-un mod prea manifest pentru a-l capta pe
cititor. Apropierea de sfârșitul experienței poetice ce se va
materializa in Carte nu schimbă cu nimic ritmul mereu domol al
execuției. Neaflându-și, cum mărturisește, liniștea,
poetul-personaj o oferă propriilor texte, respirației lor egale:
“Mă apropii de sfârșitul acestei cărți pe care/ am scris-o impreună
cu becul de 60 de wați atârnat/ in tavan, dar liniștea nu mi-am
aflat-o./ Poate că liniștea mea este la tine, gândacule/ de sub
scoarța copacului,/ unde citești romane de aventuri, in așteptarea
iernii,/ și poezii in stilul vetust al privighetorii lui Teocrit./
Sau la tine, vierme cu dungi liliachii și care te inițiezi,
ingândurat, in heraldica fructelor” (Realitatea din
grădină).
In intregul volum, ciripesc
vrăbiile și bâzâie tăunii; cucul, pitpalacii și cârsteiul,
sticleții și pitulicile, cintezoii și alte păsărele iși fac de cap
intr-o natură ocrotită de privirea iubitoare a poetului. Dar parcă
nimic nu se aude “dincoace” de poezie, pe suprafața ei de acces, nu
in fundul de lume pierdută. Efectul imi pare bine controlat de
autor, dar destul de obositor prin repetitivitate. De la un poem la
altul și de la prima la ultima pagină a volumului, Mircea Bârsilă
face, practic, aceeași lirică, voit demodată și
polemic-anacronică.
O excepție de la regulă o
constituie O existență sidefie, pronunțat nichitastănesciană
(și deci histrionică, spectaculară, cu detentă imaginativă), până
la finalul contaminat de Geo Dumitrescu: “Sunt cel ce sunt: un brad
aplecat/ peste frumoasa genune dintre sânii unei femei;/ mârâie
toată noaptea, intărâtate, spre mine,/ imaginarele fiare din
oglinzile ei./ Iată-mă strângând in brațe o omidă/ la marginea incă
verde a unei frunze de dud;/ până și pietrele iși intorc,
somnoroase,/ unica lor tristețe, spre sud./ Iată-mă sub chipul unui
inorog/ ținut de-o tânără prințesă, in sclavie./ Sunt, intr-adevăr,
cel ce sunt:/ o existență inoxidabilă, sidefie./ O copie – greșită!
– a zeului Proteus/ numit și «Arlechinul» de zeii cei târzii./ A fi
un cal, pentru o clipă, in fața unui cal./ A fi un bob de strugure,
in fața unei vii./ (…) Eu simt cu sângele – vai, mie! –
cel din creier/ și imi revin – când sunt indrăgostit – la
normal”.
Iar un poem care se detașează de
restul prin chiar calitățile lui figurative și expresive este
Domnul administrator: “Singurătatea – adevărata singurătate
– incepe/ abia când ii vezi aievea balegile de vită mare și blândă/
prin apartamentul cu trei camere. Ii aduci iarbă/ intr-un geamantan
vechi, o adăpi, seară de seară, in cada/ emailată. Asemenea
brațelor unei cruci: lungile coarne cu vârful plesnit/ ale acestei
prezențe pe care nu o vezi decât tu. Il rogi/ pe domnul
administrator al blocului să te scrie cu două/ persoane in
registrul său, dar acest nemernic,/ pentru că nu poți să-i spui
altfel, se uită la tine pieziș./ Ii arăți balegile și el te
sfătuiește să te odihnești mai mult/ sau te invită, condescendent,
la o bere. Adevărata/ singurătate incepe abia când ii simți aievea
prezența/ de vită mare și blândă, in apartamentul ticsit cu volume/
de poezii – mai ales poezii de dragoste./ Ii aduci iarbă intr-un
geamantan vechi/ și urmărești, până târziu, impreună cu ea filmele/
și emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul așezat/
pe colț, in sufragerie, intre leandrul de la fereastră/ și tabloul
din perete, dăruit cândva de un amic, și in care/ un nou Sfântul
Gheorghe omoară iarăși balaurul”.
Apar de asemenea mai multe
fragmente puternice, fie la inceputul câte unui text (Dacă s-ar
intoarce bunicul, Vorbe pentru vânt), fie la finalul lui
(Intâia fereastră luminată, Oglindă de buzunar), dar
autorul nu deține capacitatea “tehnică” de a le prelungi in
ansamblul vizionar. Altfel spus, performanța realizată pe spațiul
unei strofe memorabile nu se susține intr-un montaj liric pe
măsură. Adesea inspirat (Poetul!), Mircea Bârsilă pierde puncte
prin construcția propriu-zisă a intregului, nesusținut până la
capăt (sau de la bun inceput) prin viziune. Două exemple de
basculare. In Prietenul nostru octombrie, găsim pe la
mijlocul paginii câteva versuri frumoase: “S-a intors din nou/
prietenul nostru cu panataloni din piele de șarpe și cravată/ in
dungi. Iată-l culegând agrafe și nasturi de sutiene,/ din iarba cu
fire mărunte/ crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor”.
Imediat vine insă un vers neinspirat, emfatic, care “taie”
literalmente poemul: “Iată-l in rolul de dirijor al fanfarelor de
culori ale toamnei”. In Profeție, avem situația inversă. Mai
intâi un vers afectat alegoric și ostentativ mitologic: “Din
labirinturi curge din nou un fir de sânge de taur.”. Și apoi, două
de o remarcabilă “simplitate”: “Și bucățelele doar cât un grăunte
și pe care abia le rupem/ – și numai cu patentul – din
realitate”.
Radu G. Țeposu ii reproșa lui
Mircea Bârsilă “abuzul caligrafiei”. Și pe bună dreptate. Autorul
ajunge să caligrafieze până și intr-o artă poetică in care direcția
inițială era complet diferită: “Frânturi, imagini, scene disparate,
fragmente/ scoase la iveală, pe rând, din propriul lor intuneric:/
un cal priponit in apropierea unei mori de apă,/ o gară in
așteptarea unui tren intârziat și unde, adesea, nu urcă nimeni,/ un
schit pe un deal, o fantomă, o stradă pustie, un afiș lipit pe un
stâlp,/ un hotel vechi cu toate ferestrele intunecate,/ iar in
dreptul ușii de la intrare/ o femeie sulemenită și un soldat cu
ochii/ ca niște tăciuni aprinși,/ lăsând impresia că nu cad de
acord asupra prețului -/ sau o ceată de nouri mărunți,/ sau puiul
de căprioară din curtea comisariatului de poliție,/ un camion rămas
in pană la marginea unei șosele care seamănă cu un râu limpede,/ o
coroană de flori atârnată, ca un colac de salvare, la gâtul unei
cruci,/ o statuie de bronz și o nuntă de câini pe un platou
asfaltat,/ felurite imagini lipsite de corelație,/ felurite imagini
luate prin surprindere,/ cum de lumina unui reflector, in noapte,/
incât nici nu-și dau seama, pe moment, ce se
intâmplă”.
Eu aș observa insă, in intregul
volum, un abuz de… poezie. Având o idee inaltă despre aceasta,
dacă nu o mistică a impărtășirii ei, autorul nostru (postmodernist
numai prin proximități biografice) e deficitar in pragmatica
enunțului liric: in tensiunile pe care ar trebui să le producă, in
rupturile de planuri și registre prin care interesul cititorului să
fie menținut. Monotonia acestor reiterate Monede cu portretul
meu putea fi o coordonată lirică atent preparată; dar e vorba,
mai degrabă, de o imposibilitate a scriitorului in a opera
disocieri și selecții, transferuri de sens și resemnificări
expresive. Lecția nichitastănesciană rămâne să fie aprofundată.
Talentul, evident aici, nu e suficient.
Cum să spun? Este prea poet
acest poet atât de inzestrat.
*) Mircea Bârsilă, Monede cu portretul meu, Editura Pământul, Pitești, 2009, 112 p.