Definitorii pentru aceasta ar fi romanele semnate de Ioana Baetica și Claudia Golea, Dragoș Bucurenci, Adrian Schiop și Ionuț Chiva, in nici un caz cele ale unor Bogdan Popescu și Sorin Stoica, Florina Ilis și Doina Ruști, Dan Lungu și Lucian Dan Teodorovici, Marin Mălaicu-Hondrari ori Adrian Chivu, autorul unui Caiet de desen care i-a lăsat pe cronicarii noștri bouche bee.
Cine scrie bine, cu vână realistă sau influxuri onirice, cu finețe psihologică și subtilitate prozastică, cine e tentat de o construcție romanescă mai amplă ori, dimpotrivă, de complexitatea unei existențe prinsă in infinitezimalul unei pagini, cine știe să construiască un personaj și să-l conducă prin mai multe scene pregnante, acest Cine generic nu poate fi un prozator din ultima generație. E ca o predestinare reiterată de un oracol critic. Căci, dacă Dragoș Bucurenci și Claudia Golea sunt insăși proza noastră tânără, esența ei, autorii remarcabili (și remarcați) trebuie să-și găsească altă afiliere. Sunt, automat, mai „bătrâni” (Bogdan Popescu, Filip Florian), mai „ieșeni” (Dan Lungu, L.D. Teodorovici), dispăruți fără ghilimele (Sorin Stoica), poetizanți (M. Mălaicu-Hondrari) sau prea productivi (Florina Ilis, Doina Ruști)… Citit la primul nivel, romanul lui Adrian Chivu se inscrie in trend-ul 2000, așa cum acesta e reproiectat de comentatori care nu vor să renunțe la propriile etichetări. Un adolescent retardat, iubindu-și mama și urât fiind de o bunică ingrețoșată, care l-ar vrea internat, o omoară pe aceasta din urmă, o tranșează și o depozitează bine intr-un canal, după ce, in alte ocazii domestice, se culcușise alături de mamă dincolo de limita incestului. Pe acest fond, faptul că tatăl are aventurile lui sentimentale, incurcându-se chiar cu educatoarea fiului său, aproape că poate fi ințeles. Retardare și degenerare, horror casnic, tabuuri incălcate fără jenă, mizeria unei umanități bolnave sau a unei societăți cum este cea actuală – ar adăuga imediat un cititor conservator in sensul rău al termenului, confundând tema cu tratarea ei și planul normativ-social cu cel, inclinat până la nebunie și crimă, al literaturii autonomizate. Ceea ce reține atenția, in primul rând, in acest caiet cu orori este scriitura neobișnuită in care ele sunt invelite și livrate. „Aveam poftă să desenez și să scriu o poveste”, arată la un moment dat personajul-cheie, narator implicat, necreditabil dar expresiv, al intâmplărilor din familia lui. Mai importante decât intâmplările respective (uneori teribile, devastatoare) sunt insă percepțiile individuale asupra lor; și la fel de semnificativ ca acest halou perceptiv este notația lui, personalizată in fragmentare. Adolescentul care se leagănă, vrea să sugă degetele mamei sau ale educatoarei, primește cu incântare mașinuțe și biscuiți de la la tatăl venit in vizită și adoră, când iese afară după ploaie, să treacă prin bălți stropind trecătorii scrie cam rafinat și cam elaborat pentru un adolescent cu dizabilități. Experiența lui literară, nu se știe de unde obținută, o depășește net pe cea socială, in acea buclă frecvent intâlnită de rupere a unei convenții epice și infiltrare insidioasă a alteia. Pentru a obține un efect de autenticitate, Camil Petrescu renunța la naratorul impersonal și il punea pe mondenul Fred Vasilescu la lucru scriitoricesc. Iar printre alte calități, aviatorul cu succes la femei o avea și pe aceea de a scrie precum Camil Petrescu! Schimbând ce e de schimbat și păstrând proporțiile, tânărul Adrian Chivu cade și el ca intr-o capcană in propria regie discursivă. Romanul este al unui retardat, dar nu poate fi scris, de către el, așa: „Robinetul și palmele care se freacă de o bucată de săpun. Apa se aude intrerupt. Și vocea ei care cântă. Cred că se uită in oglindă pentru a se identifica, pentru a urmări traseul sinuos al oboselii, al infrângerii și-al imbătrânirii. Poate iși trage buzele in sus și in jos printr-o mișcare a mușchilor faciali, pentru a observa dacă dinții ii sunt galbeni, sau albi, sau cariați. Dacă gingiile par sănătoase, sau au ajuns negre și miros a apă stătută. Apoi iși intinde puțină pastă pe periuța de dinți și incepe igiena dentară. Aud cum scuipă. Aud cum firele din peria de dinți ating dinții. Cum scuipă și iși clătește cavitatea bucală. Cum oprește robinetul, lăsând cântecul să iasă mai tare din plămâni. Pot să-mi inchipui cum se șterge pe mâini. Mama a deschis geamul la baie. Sunetul este inconfundabil. La ora asta, câteva raze de soare transformă baia in interiorul incandescent al unui bec. Faianța ia foc, așa cum iau foc și oglinda și inoxul instalațiilor sanitare.” (pp. 97-98). Atenția mărită la detalii se extrage din realitatea imediată a personajului pentru a se organiza literar, in cadre bine decupate și montate. „Dacă nu știi cum e, nu pot să-ți spun”, se adresează direct acest narator talentat și experimentat lectorului pe a cărui complicitate mizează. Ceea ce trăiește el nu poate fi exprimat exact, iar dacă totuși „transcrierea” este posibilă, lucrurile și senzațiile nu pot fi impărtășite decât de aceia care au parcurs, pe cont propriu, experiențe similare. Nu numai că adolescentul nostru poate să spună (să scrie) ceea ce trăiește; dar el are distanța și răceala scriitorului profesionist, spiritul de observație al acestuia, rupturile și alternările de planuri, asociațiile plastice, interferențele controlate intre secvențele din prezent și cele din trecut, replici mai noi și amintiri mai vechi. Inclusiv ambiguitatea in care sunt scăldate intâmplările narate (incestul, adulterul, omorul) este abil intreținută de un scriitor matur, care poate fi – și este – Adrian Chivu, dar nu poate să fie eroul său cu probleme. Memoria, caleidoscopică, reține pentru a pune pe hârtie, pe lângă gesturile și faptele hotărâtoare, o sumedenie de dialoguri banale, expuse live. Glumind puțin pe deasupra acestui Caiet de desen, adolescentul retardat funcționează ca un aparat de inregistrare ultraperformant și, intr-o aceeași măsură, ca unul de proiecție ficțională la cei mai inalți parametri calitativi. In pofida acestei excelențe afectând verosimilitatea romanului, paginile impresionează tocmai prin cufundarea lumii inconjurătoare intr-un lichid ce va provoca, la orice contact, reacții chimice nebănuite: sensibilitatea puternică și alergică a unui eu „degenerat”. Comunicarea băiatului cu familia lui se face, la un nivel de suprafață, intr-o cuminte aparență conversațională. Intre o intrebare oarecare și răspunsul la ea apar insă elemente și fragmente, limpezi sau obscure, dintr-un arierplan pe care numai protagonistul il simte și il știe. Lumea lui este cu totul alta decât lumea lor. Dialogurile domestice au prin urmare injoncțiuni și linii de absurd, vocile exterioare patinând pe „un interior fără nimeni altcineva”. Scenele din bucătărie, cu bunica deloc iubitoare, sunt de o elocvență neagră a demenței prin derapaj. Aproape aceleași replici urmează, in capitole diferite ale Caietului, aceleași marcaje prin care ura reciprocă dintre bunică și nepot se manifestă repetitiv. Iată a doua „intrare”: „03.04. Lumina este albă. Așez firimiturile in formă de pătrat. Câteva sunt prea mari și incerc să le pisez. Bunica a intrat ținându-se de ușa frigiderului. «Aici erai!» Eram acolo. «Ce faci?» Incă două firimituri și terminam pătratul. Biscuiții se terminaseră. Inainte să plece, mama mi-a făcut cacao cu lapte și câteva felii de pâine prăjită. Nu-mi era foame. Bunica s-a apropiat de mine. «Ce faci tu aici?» Avea un miros greu, de medicamente. Pentru mama. Erau două coji de pâine din care voiam să fac doi ochi. Mai aveam și un fir negru pe care voiam să-l așez in loc de gură. Și-a scos ochelarii. «De ce nu vrei tu să-ți lași părinții in pace?» Nu i-am răspuns. Nu știam ce să-i răspund. Imi era frică. Un vânt rece imi amorțise fața. «Nu mai țipa așa că nu are cine să te audă.» Eram zgâlțâit. «Tu chiar nu ințelegi nimic?» Copacul se mișca in toate părțile. L-am cuprins cu brațele, pentru a nu fi scos din rădăcini. Câteva ramuri au căzut pe pământ. Am trecut de gât și piept și m-am ascuns in pântec. «Uită-te la mine când vorbesc. Chiar nu pricepi nimic? Ceva trebuie să ințelegi, nu se poate!» Desenam. «Ba n-o să mai desenezi nimic.» Am ascuns blocul de desen și creioanele colorate. Si caietele le-am luat din mâinile bunicii și le-am ascuns tot acolo. Unde era mașinuța roșie, pachetul de biscuiți și poza părinților. «Dacă mai țipi, o să te omor!» Bunica a smuls fața de masă și tot ce construisem s-a imprăștiat pe jos.” (pp. 67-68). Mai puțin proza de față. Caiet de desen este fără indoială unul dintre cele mai interesante (sub toate aspectele) romane scrise la noi in ultimii ani. Citatul nu are valoarea cititului, cartea constituind și intreținând o atmosferă cu totul specială. Morbiditatea, stranietatea, realismul sordid și fantasmaticul otrăvit sunt chei care deschid câteva uși. Rămân blocate altele. Pledez pentru inscrierea lui Adrian Chivu in rândul prozatorilor reprezentativi pentru noua generație. Dacă unora li se va părea prea talentat pentru a figura in acest eșalon, ar putea beneficia de o incadrare tematică. Relații incestuoase și adulterine, lichidarea unei bunici agresive, hăcuirea și ascunderea cadavrului ei: o perfectă racordare la trend-ul critic al generației 2000. *) Adrian Chivu, Caiet de desen. Un roman, Editura Curtea Veche, București, 2008, 192 p.DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.