Se vede treaba deja că în 2010 recolta de romane va fi cel puțin
la fel de importantă ca anul trecut, de vreme ce mulți prozatori
așteptați își fac comeback-ul cu construcții solide. Alături de
Gabriela Adameșteanu, Ioan Groșan, Radu Aldulescu sau mai tinerii –
deloc de neglijat! – O. Nimigean sau Răzvan Rădulescu, trebuie
salutată neapărat apariția celui de-al treilea roman al Dorei
Pavel, “Pudră” (Polirom, 2010). Bună poetă și excelent jurnalist
cultural, Dora Pavel s-a reinventat complet ca scriitor odată cu
apariția romanului “Agata murind” (2003). Tânăra romancieră n-a mai
renunțat însă la proaspăta identitate și amenință să devină una
dintre cele mai profesioniste voci ale prozei actuale. Astfel încât
după Captivul din 2006, carte sub nivelul “debutului”, dar
onorabilă, scriitoarea revine acum cu o nouă provocare.
Ceea ce caracterizează romanul “Pudră”, fără a face rabat de la
scriitura anterioară a prozatoarei, e impactul temei centrale. Dora
Pavel pare că nu poate să scrie decât dacă descoperă, în prealabil,
o idee-șoc, care să întrețină tensiunea întregii cărți. În “Agata
murind”, confesiunea noir a protagonistei era alimentată difuz de
un scenariu de thriller: personajele centrale ale cărții se adună
să asiste la mutarea rămășițelor pământești ale rudelor într-un alt
cimitir. “Pudră” debutează și el cu o situație menită să țină
cititorul cu sufletul la gură: Vlad Carasiniu, tânăr restaurator de
tablouri, se trezește din moarte clinică în ziua de dinaintea
îngropării. Tot la fel ca în primul roman, însă, thriller-ul e
deturnat de subtextul psihologic sau filozofic. Căci, departe de a
aluneca într-un senzaționalism factual (sunt ocolite atât
posibilitatea contrariantei întâlniri cu rudele, cât și problema
instituțională, obiectivă, legată de “trezirea din moarte”),
autoarea se îndreaptă, dacă se poate spune astfel, spre un
senzaționalism metafizic, al cărui model îndepărtat e identificabil
în “Metamorfoza” kafkiană. Trezirea din moarte nu-l restituie pur
și simplu vieții pe tânărul Carasiniu, ci îi modifică total
identitatea. Personajul central este, în cuvintele prozatoarei, “un
mort indecis”, care, deși pare că posedă toate atributele
normalității, suferă încă de o fatală contagiune a morții. Cele
câteva ore de după marea trezire, dilatate pe ecranul întregului
roman, alcătuiesc un complex ritual de inițiere. “Pudră” poate fi
considerat, de aceea, un întunecat roman picaresc, care urmărește
paradoxala formare postumă a eroului. Excelentă e descrierea
gradată a re-nașterii și a maturizării, de la deschiderea ochilor
în cavoul-uter (resimțit încă din primele momente drept “adăpostul
cel mai sigur”), cu pașii stângaci ai nou-născutului pe care-l
strâng încă pantofii de înmormântare, până la prima experiență
erotică cu bizara Gina sau, în final, revelația propriei
morți.
Infinit mai traumatică decât experiența morții – spune printre
rânduri autoarea – este însă experiența singurătății mortului,
abandonat atât de ușor de cei din jur. Mort nu e cel care moare
propriu-zis, ci acela părăsit în moarte de către rude și prieteni:
“Dacă măcar unul dintre ai tăi ar fi avut o cât de mică îndoială
asupra morții tale, chiar dacă n-ar fi îndrăznit să spună nimic și
nu și-ar fi exprimat cu voce tare rezervele, dar cel puțin acum, în
al doisprezecelea ceas, cu puține ore înaintea înhumării, ar fi
devenit tot mai iritat și mai îngrijorat pe măsură ce timpul trece,
fără să știe de ce, iar apoi știind, lucrurile ar fi stat cu totul
atlfel: ar fi putut să-și alerteze familia sau măcar să pornească
de unul singur în puterea nopții să vadă ce-i cu tine, ce mai e cu
tine, dacă ai murit cu adevărat” (p. 23). De aici, și obsesia
înstrăinării, extrem de pregnantă în întregul roman: jefuit de
toate posesiunile (nimeni nu se gândește să-i lase în sicriu nici
măcar un ceas sau câțiva bănuți), Carasiniu va deveni un intrus, un
“suspect” care trăiește într-un statut de semiclandestinitate,
ascunzându-se de privirile celor vii. Detenta filozofică a
romanului e dată de ideea că, departe de a fi un fenomen natural
sau neutru, moartea e un complex. Cei aflați din diferite motive în
atingere cu ea sunt niște ciumați, niște declasați social,
adevărate pericole pentru vii. Ca într-un panoptic cu figuri de
ceară, toate personajele care-i mediază eroului reintrarea în lume
sunt, de aceea, dubluri ale acestuia: fosta colegă din copilărie,
Gina, poartă stigmatul morții întrucât locuiește cu familia într-o
casă de la marginea cimitirului. Enigmaticul Teodor Caba a trăit și
el pe propria piele experiența ultimă într-o cursă automobilistică.
Traseul de inițiere al lui Carasiniu e, de altfel, o lungă anamneză
în care se amestecă o serie de istorii fantasmatice având în centru
diferite măști ale morții, de la dispariția mamei în copilărie,
până la sinuciderea tinerei soții (Grația) sau salvarea miraculoasă
a lui Caba din accident. Caracteristică firelor narative secundare
e permanenta oglindire simbolică a temei “mortului viu”. Aspectul
halucinant al mediului, bizareria situațiilor și slaba consistență
ontologică a personajelor – toate par năluci, produse ale minții
tulburate a protagonistului – conferă poveștii un accentuat aspect
de parabolă.
La fel ca romanele anterioare ale Dorei Pavel, sexualitatea n-are
existență independentă de moarte. Drept dovadă stau simetricele
triunghiuri erotice – ele însele de o rigiditate funerară –
Carasiniu-Grația-Teodor Caba, respectiv Carasiniu-Davida-Caba -, a
căror dinamică rămâne ambiguă până la finalul romanului. Dacă
relația lui Carasiniu cu Grația, posesoarea unui “vagin mort”, e
destul de convențională, excelente (probabil cele mai reușite din
întreaga carte) sunt pasajele care surprind tensiunea dintre
tânărul bărbat și Davida Despot, o femeie aflată în pragul
bătrâneții: o relație platonică în care fiecare gest, oricât de
neînsemnat al protagoniștilor, echivalează cu o explozie sexuală.
De altfel, întâlnirea cu Davida echivalează cu sfârșitul traseului
inițiatic al personajului: faptul că femeia n-a aflat (sau nu pare
să fi aflat) despre moartea lui Carasiniu îl absolvă total de
complex – un alt fel de a spune că mort cu adevărat nu e decât cel
suspectat mort de către apropiați.
I s-ar putea reproșa prozatoarei doar faptul că deschide prea multe
uși false, uitând să mai populeze interiorul încăperilor
corespunzătoare. Câteva fire interesante ale narațiunii meritau, cu
siguranță, adâncite, de la relația cu Gina – lăsată în suspensie în
primele capitole ale romanului -, până la raportul Grației cu tatăl
asasinat. Nici interesanta sugestie a remușcării lui Carasiniu
vizavi de falsificarea creatoare (deci eretică din punct de vedere
profesional) a tablourilor pe care le restaurează nu e dusă până la
capăt. Preocupată permanent de a vâna coincidențele simbolice
dintre personaje și mai ales de a le descoperi relevanța față de
tema centrală, autoarea scapă din vedere verosimilul psihologic
care ar fi putut susține atmosfera tensionată a cărții. Stăruitoare
rămâne impresia că romanul nu reușește să motiveze pe deplin
senzaționalismul premisei centrale, că șocul din prolog, propagat
în diferite oglinzi narative de-a lungul volumului, se diluează
treptat pe măsura derulării poveștii. Construcția Dorei Pavel ar fi
câștigat în complexitate dacă parabola ar fi fost dublată de o
narațiune realistă, care să nuanțeze simbolicul prin contrast.
Astfel de regrete-reproșuri nu pot umbri, însă, calitatea
romanului: “Pudră” reconfirmă talentul unei prozatoare originale,
cu un imaginar și obsesii specifice, care merită urmărită și în
viitor cu tot interesul.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.